„Hoțul de cărți“, de Markus Zusak. Trebuie să recunosc, o carte care mi-a plăcut enorm, nu doar din cauză emoțiilor pe care ți le induce, ci mai ales din cauza ideii de a fura cărți.
Cu câteva luni înainte de a citi cartea lui Zusak, eram la o petrecere, într-o casă veche din zona Mătăsari, în care se afla o bibliotecă plină de cărți. Păreau mai mult de decor.
Găsisem una interesantă și mă gândisem să o fur, nu părea ca și cum proprietarul i-ar fi simțit lipsa. Dar n-am făcut-o. Cine fură cărți? m-am întrebat. Mi s-a părut ceva atât de trist, în același timp, că nimeni nu și-ar proteja cărțile, știind că nimeni nu le-ar găsi vreo valoare încât să le fure.
Revenind la cartea lui Zusak, pun aceeași întrebare: cine fură cărți? Liesel, personajul principal, fură cărți.
Amplasată în perioada nazistă, „Hoțul de cărți” spune povestea lui Liesel, care este dată spre adopție soților Hubermann. Cuprinsă de virusul de a evada din realitatea în care trăia, Liesel începe să fure cărți.
Fură cărți din grămezile aduse pentru a fi incendiate în piața publică, fură din biblioteca primarului, fură de oriunde poate pentru a-și împlini dorința de a citi.
Viața lui Liesel, ca și a altor personaje, a fost salvată de cuvinte. De cărți, de puterea lor. Cărțile pot fi salvate din foc și, la rândul lor, pot salva vieți.
Pe decursul poveștii, apar personaje precum Rudy și Max, evreul care este ascuns în pivniță de către soții Hubermann, și căruia Liesel îi ține adesea companie, precum și, bineînțeles, Rosa și Papa, părinții adoptivi ai lui Liesel.
Ce mi s-a părut, din punctul de vedere al construcției, foarte interesant la cartea lui Zusak a fost că este narată de către Moarte. Da, chiar ea, Moartea este povestitorul, lucru care dă un șarm aparte.
Cartea lui Markus Zusak a fost ecranizată în 2013.
Pe tema ficțiunii bazate pe Holocaust am mai citit „Băiatul cu pijamale în dungi“, de John Boyne.
