„Micul prinț“, de Antoine de Saint-Exupery. O lectură drăguță, dar destul de neinteresantă dacă ai ajuns la o vârstă, probabil că trebuie citită în copilărie.
Sau poate e din cauză că facem greșeala din prima lecție pe care ne-o predă „Micul prinț“, imaginea unui șarpe boa care a înghițit un elefant, imagine pe care adulții o interpretează drept o pălărie. Lecția? Nu uita să ai imaginația unui copil!
Prințul cel mic, locuitor al unui asteroid, călătorește de pe planetă pe planetă și, într-un final, ajunge pe Pământ, unde se împrietenește cu naratorul, un aviator care a rămas blocat în deșertul Sahara.
Ni se mai vorbește de tradandafiri egocentriști și despre stele zâmbitoare, unde Micul Prinț se va afla, după ce va fi mușcat de șarpele galben.
Meh. Sunt câteva chestiuni drăguțe în povestioara asta, dar per total e de o naivitate uimitoare și e scrisă ca pentru un copil. Nu m-a impresionat de niciun fel.
„Orizonturi Roșii“, de Mihai Pacepa. O carte monument despre istoria ceaușismului. Mihai Pacepa, șef adjunct al DIE (actualul SIE) în 1978, a fugit din Republica Socialistă România, trădare pe care Nicolae Ceaușescu nu i-a iertat-o niciodată.
Din exil, Pacepa a publicat „Orizonturi Roșii“, cartea prin care a demascat regimul criminal și corupt al Ceaușeștilor, aspect deosebit de important ținând cont că dictatorul voia să proiecteze o anumită imagine în Occident, ba chiar fiind văzut mult timp drept rebelul din spatele Cortinei de Fier, asta ajutându-l să obțină Clauza Națiunii cele mai Favorizate din partea SUA.
Pe decursul cărții, Pacepa dezvăluie diverse lucruri neștiute despre Nicolae și Elena Ceaușescu, dar și despre mecanismele interioare ale Republicii Socialiste România.
Printre altele, Ceaușescu visa să primească Nobelul pentru Pace, în acest sens implicându-se în a media între Egipt și Israel, pentru a aduce pacea în Orientul Mijlociu. A dezvoltat chiar și relații importante cu Yasser Arafat, legendarul lider al Palestinei și al OEP-ului. De altfel, se știe că Ceaușescu a avut legături și cu Libia, cu Gaddafi.
Despre Zoia Ceaușescu, Pacepa a scris că aceasta și-ar fi dat seama cine era tatăl ei și că și-ar fi renegat numele și originile, fapt care pare a se susține cu portretul pe care Petru Popescu il face Zoiei în „Supleantul“. Cât despre Nicu Ceaușescu, Pacepa scrie că ducea o viață depravată și că era un bețiv fără măsură.
Un lucru poate puțin știut este că Jean Bokassa, dictator al Republicii Centrafricane, a avut o soție româncă, Gabriela, care ar fi fost agent DIE plasat acolo pentru accesul la minele de diamante. De altfel, practica furtului și a spionajului industrial nu era străină de DIE și de regimul lui Ceaușescu.
Pacepa susține că România a furat soiuri de plante hibrid din SUA. Deci pe ce baze ar fi ajuns România „grânarul Europei”? Când vine vorba de spionajul industrial, fostul șef DIE scrie că Ceaușescu prefera să fure, decât să cumpere de la capitaliști.
Nici subiectul vânzării etnicilor evrei sau germani nu trece nebifat. Ceaușescu dădea vize de plecare în Israel și Germania de Vest doar contra unor sume foarte mari de bani, în dolari.
Când vine vorba de represiune, este pomenită o bătaie aplicată lui Paul Goma, care trimitea scrisori critice la adresa României în Occident, dar și propaganda instituțională împotriva unor dizidenți ca Virgil Tănase, Eugen Ionescu sau Emil Georgescu.
Sătul ca imaginea pe care încerca să o proiecteze în Occident să fie stricată, Ceaușescu a dat ordin ca nimeni să nu aibă voie să posede mașină de scris fără autorizație de la miliție. Asta nu a oprit însă scrisorile scrise de mână, anonime, trimise la Europa Liberă. A urmat luarea unei mostre din scrisul fiecărui cetățean al Republicii Socialiste, pentru ca atunci când va confiscată o scrisoare, să poată fi comparat scrisul.
Despre Securitate. Pacepa susține că aceasta nu era subordonată statului, ci partidului, dar și că avea divizii chimice și bacteriologice, care erau secrete. Securitatea ar fi fost antrenată special pentru a apăra Partidul și Guvernul de o lovitură de stat, chiar și de una venită din partea armatei.
Una dintre nebuniile lui Ceaușescu era să încerce recrutarea lui Billy Carter, fratele președintelui american Jimmy Carter, lucru care, evident, nu s-a întâmplat.
Și să nu o uităm pe Elena Ceaușescu, despre care Pacepa spune că-i plăcea să le asculte pe soțiile nomenclaturii făcând sex. Mai exact, fiecare apartament deținut de cineva din aparatul de stat era plin de microfoane.
Elena primea benzile audio și se distra ascultând cum gemea și urla cutare și cutărică. Cât despre scenele de tandrețe sexuală dintre Nicolae și Elena, la care Pacepa fusese martor, mai bine nu mă gândesc, că mi se face greață.
Pe tema dictaturii totalitare în România/ceaușismului am mai citit „Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara“, „Fenomenul Pitești“, de Virgil Ierunca, „Să nu ne răzbunați“, de Moise Iorgovan, „20 de ani în Siberia. Amintiri din viață“, de Anița Nandriș-Cudla, „Și eu am trăit în comunism“, de Ioana Pârvulescu, „Frontieriștii“, de Dan Dănilă, „Dictatura lui Nicolae Ceaușescu“, de Adam Burakowski, „Supleantul“, de Petru Popescu.
„Acvariile din Pyongyang“, de Kang Chol-hwan. O carte clasică în ceea ce privește subiectul dictaturii din Coreea de Nord.
După războiul dintre cele două Coreei, din 1953, finalizat cu aceleași granițe ca înaintea startului său, familia lui Kang Chol-hwan emigrează în Coreea de Nord, la rugămintea bunicii sale, o comunistă convinsă.
După terminarea războiului, etnicii coreeni au fost ademeniți în Coreea de Nord cu fabule despre belșug și pace, iar imediat ce aceștia au picat în plasă, au fost priviți ca niște străini din cauză că fugiseră în Japonia inamică pe timpul Războiului dintre Nord și Sud.
Aici, autorul spune că toți cei care nu au fugit din calea războiului i-au considerat pe cei care emigraseră în Japonia, iar acum se întorseseră în Coreea de Nord, drept trădători. Plecarea în Japonia conta în ochii oamenilor mai mult decât întoarcerea în Coreea de Nord.
Pe când avea vârsta de nouă ani, bunicul lui Kang a fost închis în lagăr sub suspiciunea de activități contra statului. Conform politicii de atunci ca familia imediată a acuzatului să fie închisă laolaltă cu el, Kang, mama, tatăl, unchiul și sora au fost cu toții închiși în lagărul de concentrare Yodok, unde au fost martori la foamete, tortură și execuții.
În ceea ce-i privește pe primii doi lideri ai Coreei de Nord, Kim Il-sung și Kim Jong-il, Kang spune că erau văzuți ca niște zei, lucru care a dus la nașterea unui mit, anume că cei doi nu aveau nevoie la toaletă, ca orice zei care se respectă.
Când vine vorba de suicid, era văzut de statul totalitar drept o formă de nesupunere, de evidențiere a faptului că sinucigașul își pierduse încrederea în viitorul prognozat de Partid, cu a sa filosofie Juche.
Kang amintește de teribila foamete care a afectat Coreea de Nord în anii ’90, cauzată de prăbușirea Uniunii Sovietice și, implicit, a legăturilor comerciale și economice cu aceasta, dar de asemenea menționează și momentul când a auzit de vestea executării lui Nicolae Ceaușescu, un apropiat al lui Kim Il-sung.
„I could have continued to live in Pyungsung in relative peace had I not been accused of illegally tuning into South Korean radio. These transmissions I picked up featured songs, covert messages aimed at Party cadres, and analyses of the situation in the North. One program featured interviews with renegades.
Another surveyed news from around the world. This was how I learned of the fall and execution of the Ceausescus and of the establishment of diplomatic ties between South Korea and Russia; but it was Nicolae Ceausescu’s demise that most impressed me. He was an intimate of Kim Il-sung and had come to visit him many times. I was dying to tell people the news. Was I indiscreet?”
Kang și familia sa au fost eliberați din lagăr după zece ani și, ulterior, au fugit în China, iar apoi în Coreea de Sud.
„Ființa răului“, „Chipul răului” și „Domnie în iad“, adică cele trei cărți ale lui William Diehl care formează Trilogia Răului și a înfruntărilor dintre Martin Vail și Aaron Stampler.
Ființa răului – Am citit-o pe nerăsuflate. Un episcop celebru este asasinat, iar suspectul principal este un tânăr din munți, aparent inocent.
Cazul pare ușor de închis, toate dovezile sunt acolo, asta până când cunoscutul avocat Martin Vail preia apărarea suspectului, Aaron Stampler, și-l scapă de închisoare pe motiv că ar suferi de dedublarea personalității și că Roy, un alter ego, nu Aaron, l-a ucis pe cardinal.
Este o lovitură strălucită pe care Marty o dă procurorului Jane Venable și acuzării statului. Aaron Stampler este internat într-un azil de nebuni până când se va considera că se poate alătura iar societății.
Dar intriga nu se termină aici. Chiar înainte de a fi dus la azil, Aaron îi spune lui Martin, jucăuș, cu o privire sadică în ochi, „și dacă, de fapt, Aaron este cel care nu a existat niciodată?”
Avocatului îi cade cerul în cap, dar nu mai are ce să facă. Sentința este dată, iar el nu poate trece peste privilegiul avocat-client.
Peste mulți-mulți ani, ani în care am avut în cap întrebarea oare ce s-ar mai fi întâmplat, am descoperit că „Ființa răului” este doar prima parte dintr-o trilogie.
De menționat că „Ființa răului” a fost ecranizată în celebrul film „Primal Fear“, în 1996, cu Richard Gere și Edward Norton.
Chipul răului – A doua carte îl găsește pe Martin Vail trecut de cealaltă parte a baricadei, transformat din avocat al apărării în procuror statal, în timp ce Aaron Stampler este pe cale de a fi eliberat din azilul în care s-a aflat în ultimii zece ani.
Având o minte de geniu, dar totuși diabolică, Stampler își pune în aplicare, imediat ce iese, planul de răzbunare și îi atacă pe toți cei din jurul lui Vail, inclusiv pe Jane Venable, care e acum iubita lui.
După o cursă nebună de urmărire, Vail și colaboratorii săi într-un elicopter, iar Stampler într-o mașină, prin înghețatul stat Kentucky, Aaron se prăbușește în puțul de mină din orășelul natal, chiar locul de care îi era frică de când era copil.
Toată lumea consideră povestea încheiată, doar că, după câteva zile, când șerifii se duc să recupereze cadavrul din puțul adânc de sute de metri, Stampler nu e acolo.
Domnie în iad – A treia și ultima carte e mult mai slabă decât primele două, dar tot un thriller captivant, care are farmec și prin tot ce se întâmplă pe lângă veșnicul duel dintre Martin Vail și Aaron Stampler. Deși, recunosc, ar fi fost mult mai interesant ca duelul celor doi să fie principalul plan de acțiune.
De la început aflăm că Stampler, scăpat cu viață din puțul de mină, se transformă într-un predicator evangelic, care străbate țara în sus și lat cu cortul. Atât de american!
Apoi acțiunea se concentrează pe o miliție religioasă și aduce aminte de cazurile, iar atât de tipic americane, de la Ruby Ridge și Waco, iar în final cu atentatul cu bombă din Oklahoma City. În primele două cazuri a fost vorba de secte religioase care s-au opus guvernului federal, iar atentatul cu bombă a fost răzbunarea fundamentaliștilor creștini împotriva măcelului rezultatul la Ruby Ridge și Waco.
Stampler este recrutat de miliția religioasă și pus să predice la radio, pentru a recruta astfel tot mai mulți oameni. În același timp, Martin Vail este recrutat de procurorul general al SUA și de președintele SUA pentru a construi un caz RICO împotriva miliției religioase și a-i aduce pe membri în instanță.
Lucrurile se precipită și președintele ordonă un asalt al armatei SUA peste fortăreața din munți a miliției, totul culminând într-un dezastru de neimaginat.
Aici Martin Vail dă iar ochii cu Aaron Stampler, care îi trage un glonț în inimă și este la rândul lui împușcat de un șerif în gât, iar apoi ia foc căzând în epava unui elicopter aflat în flăcări, după luptele anterioare.
A treia carte nu e deloc centrată pe conflictul Vail/Stampler, dar oferă totuși un final al poveștii celor doi.
Recomand cu toată căldura Trilogia Răului de William Diehl. Sunt trei cărți greu de lăsat din mână și nu conțin aproape deloc momente moarte, toate personajele create de american fiind fascinante, fiecare în felul lui.
„Vremuri second-hand“, de Svetlana Aleksievici, poate cea mai bună și mai densă carte a autoarei bieloruse.
Am citit toate cărțile ei, cu o singură excepție, și toate m-au „traumatizat”, m-au făcut să-mi reconsider viața, însă „Vremuri second-hand” m-a făcut adesea să trântesc coperta și să zac în tăcere câteva secunde.
Pe scurt, cartea Svetlanei spune povestea prăbușirii Uniunii Sovietice și a dezastrelor care i-au urmat prin ochii celor care le-au trăit.
Este esențial, pentru a putea înțelege mărturiile oamenilor intervievați de autoare, să cunoști niște bucăți de istorie, cum ar fi „perestroika” și „glasnost-ul” lui Gorbaciov, puciul din august 1991, când comuniștii din garda veche au încercat să-l detroneze pe acesta și cordonul de oameni care a venit în fața Casei Albe din Moscova, unde Boris Elțîn și-a ținut faimosul discurs cățărat pe un tanc. Cum a fost iar o confruntare între roșii și albi, ca-n timpul Revoluției bolșevice din 1917.
Cartea merge pe mai multe paliere și explorează punctul de vedere al mai multor tipuri de oameni. De la cei care au prins Marele Război Patriotic și care deplâng destrămarea URSS, la cei care au sperat că democrații lui Elțîn vor aduce un trai mai bun, dar care au fost dezamăgiți de capitalismul nebun care a sărăcit populația.
O femeie spune că ei, populația sovietică, nu și-au dorit prăbușirea comunismului și venirea capitalismului, că tot ce-și doreau era să poată spune și citi ce voiau, să nu mai fie „dizidenți de bucătărie”, bucătăria fiind centrul vieții sociale în perioada sovietică și locul în care oamenii se strângeau pentru a critica regimul.
Inflația care a cuprins Rusia în anii ’90, așa cum s-a întâmplat cu majoritatea țărilor ieșite de sub Cortina de Fier, a adus o sărăcie cruntă, în spatele căreia actualii oligarhi și-au împărțit întreaga industrie a țării.
Aleksievici explorează și dezastrele etnice care s-au petrecut după destrămarea URSS. Înainte, toți erau frați, toți erau sovietici. După, unii erau azeri, unii erau armeni, unii erau ruși etc. În Azerbaijan, de exemplu, azerii i-au vânat și masacrat pe armeni, iar în Armenia invers.
Citind despre foametea și sărăcia din Rusia anilor ’90, înțelegi de ce un autocrat ca Vladimir Putin este susținut de majoritatea populației. Abia odată cu venirea lui la putere, la începutul anilor 2000, rușii au început să-și revină economic și să o ducă mai bine.
Libertatea piere în fața foamei. Confruntați cu acei ani îngrozitori pe care i-au trăit, rușii sunt mulțumiți să facă un compromis, să trăiască sub pumnul de fier al lui Putin, dar să aibă ce mânca.
Alte povești tratează atentatul de la metroul din Moscova, din 2004, războaiele din Cecenia, violența domestică și alcoolismul, vodka fiind cel mai bun prieten al rușilor. Femei bătute cu sadism și copii trăind pe străzi sau prin gările din Moscova. Imigranți din Tajikistan și Uzbekistan bătuți până la moarte de ruși, femei violate și îngropate în păduri.
„Nouă nu ne plac oamenii din est”, spun rușii, despre imigranții din fostele republici sovietice din Asia Centrală. Sună cunoscut?
Svetlana Aleksievici îmbină istoria obiectivă cu traiul subiectiv al oamenilor care au trăit-o. Fiecare mărturie, fiecare interviu luat de ea și transpus în carte, te înjunghie în inimă. Atâta durere și suferință zac în cartea asta încât te simți secătuit. Iar asta e bine, pentru că apoi se naște empatia. Și aprecierea pentru viața decentă pe care o ai.