Cărți/Filosofie/Religie

O confesiune. Lev Tolstoi

Posted on by Silviu / 0 Comment

„O confesiune“, de Lev Tolstoi. Prima lucrare din trilogia scriitorului rus despre creștinism. Recomand lecturarea în ordinea cronologică în care cele trei au fost scrise, pentru a observa evoluția filosofiei creștin anarhist-pacifiste a autorului:

„O confesiune” (1879), „What I believe” (1884), „The Kingdom of God is Within You” (1893).

Gândirea teologică a lui Tolstoi a început odată cu criza existențială pe care autorul rus a avut-o la o vârstă mijlocie. Deja un scriitor celebru, cu romane precum „Anna Karenina” și „Război și pace” în spate, Tolstoi s-a găsit în situația de a se întreba care-i sensul vieții, pentru ce toate astea și ce rost își au.

Ducând întrebările fără răspuns la extrem, Tolstoi se întreba chiar și ce rost avea să-și educe copiii, dacă toată cunoașterea de care ar avea parte i-ar aduce în aceeași situație disperată ca pe el. O disperare atât de mare, disperarea intelectualului care vrea să afle și nu poate, încât Tolstoi a luat în calcul chiar și posibilitatea de a se sinucide.

„If the meaning of human life lies in the way it is lived, then how could I, who had spent thirty years not living life but ruining it for myself and others, receive any reply other than this, that my life was meaningless and evil? It was indeed meaningless and evil”.

“The conviction that a knowledge of the truth can be found only in life led me to doubt that my own life was as it should be; and the one thing that saved me was that I was able to tear myself from my isolation, look at the true life of the simple working people, and realize that this alone is the true life. I realized that if I wanted to understand life and its meaning, I would have to live not the life of a parasite but the genuine life; and once I have accepted the meaning that is given to life by the real humanity that makes up life, I would have to test it out”.

Scriitorul rus și-a făcut autocritica și a descoperit că dusese o viață de plăcere, de adulație în ochii publicului, de sentimente umane care nu-i puteau oferi un sens al vieții din punct de vedere spiritual și metafizic.

Știm de la Freud, Adler (Nietzsche) și Viktor Frankl, combinat cu piramida lui Maslow, care este principala motivație a vieții. Dacă Freud zicea că plăcerea este scopul suprem al omului, Adler, construind pe baza filosofiei lui Nietzsche, a concluzionat că voința de putere este lucrul care animă omul. Ultima școală și, în opinia mea, cea care a reușit să identifice adevărul este cea a lui Viktor Frankl, care a spus că scopul omului este acela de a găsi și de a conferi un sens vieții.

Default-ul de la care plecăm este piramida nevoilor construită de sociologul Abraham Maslow. Privind la trepetele piramidei și analizând experiențele empirice ale vieții noastre și ale vieții altora, putem vedea că și Freud, și Adler, și Frankl au dreptate. Dar nu toți odată, ci treptat.

Omul aflat pe a treia treaptă a piramidei, în căutarea dragostei, are, într-adevăr, cum zicea Freud, plăcerea ca motivație supremă. Dar, după ce o obține, mai urcă o treaptă și caută respectul celorlalți, respectiv voința de putere a lui Adler. Ultima treaptă a piramidei este transcendența de sine, iar transcendența de sine poate veni doar când găsești un sens în viață, adică școala lui Frankl.

Că scopul final al vieții este găsirea unui sens al ei poate fi testat și empiric. De exemplu, sunt mulți oameni hedoniști care, deși se îmbie în plăceri, sunt nefericiți. La fel se întâmplă și-n cazul oamenilor cu multă putere asupra altora. Plăcerea și puterea în sine nu sunt suficiente pentru fericire. Odată ce le ai, te trezești că ceva tot îți lipsește, iar acel ceva este sensul vieții.

Revenind la Tolstoi, asta era situația în care se afla el. Născut într-o familie nobilă, avea o avere destul de sănătoasă. Devenit scriitor celebru, avea parte de respectul și afecțiunea celor din jur. Soția și copiii îi mulțumeau nevoia de dragoste. Dar ceva-i lipsea, ceva l-a făcut să se trezească și să-ntrebe ce rost au toate astea?

Pentru a găsi un sens suprem pe care să-l acorde propriei vieți, Tolstoi s-a orientat spre filosofie, pe care a catalogat-o drept inutilă când vine vorba de marile întrebări. „Nu știm” este răspunsul tuturor filosofiilor când vine vorba de existență.

Pasul următor a fost religia. A luat la mână fiecare religie în parte și a căutat adevărul și sensul. Făcând asta, a descoperit mai mult decât se aștepta. A descoperit adevăratul creștinism, așa cum a fost el predicat de Iisus, dar și creștinismul pe dos, așa cum era practicat și predicat de Biserică.

Contradicțiile dintre Iisus și Biserică, inclusiv sprijinul acordat de preoți statului rus aflat în război cu turcii, aveau să fie mai bine reprezentate în lucrările următoare, în „What I believe” și „The Kingdom of God is Within You”.

Tolstoi a publicat „O confesiune” la un an de la terminarea războiului turco-rus din 1878, în timpul căruia observase că soldații ruși omorau turci în numele credinței, deși una dintre poruncile supreme ale creștinismul este „să nu ucizi”, iar bisericile organizau slujbe pentru succesul armatei ruse.

„O confesiune” este mai mult despre căutare, decât despre ce a găsit. Iar concluzia la care a ajuns Tolstoi în această carte este una destul de simplistă și similară cu filosofiile religioase ale Orientului Îndepărtat.

„God is life and life is God“, a concluzionat Tolstoi.

De altfel, este filosofia în care și eu cred, una în care se simte influența simplistă a taoismului. De ce nu poate fi viața un scop în sine însuși? De ce trebuie neapărat să fie mai mult de atât? Pentru că suntem egocentrici și credem că Universul se-nvârte în jurul fundurilor noastre?

Lăsând straturile etice deoparte și mergând doar în esență, poate că viața este Dumnezeu și Dumnezeu este viață. Atât. Restul sunt doar straturi de îmbrăcăminte pe care le tragem peste. E și o nuanță de existențialism vestic aici, de Sartre, nu doar de misticism oriental.

Animalele “văd” un singur sens al vieții. Să trăiască. Acesta e scopul lor suprem. Poate că ar trebui și noi, animale mai evoluate, să acceptăm că scopul vieții este trăirea ei, iar sensul vieții să fie felul în care o trăim.

De Lev Tolstoi am mai citit „Anna Karenina“, „Fericire de familie“, „Diavolul“, „Moartea lui Ivan Ilici“, „Polikushka“, „Sonata Kreutzer“, „Doi husari“, „The storm“, „What I believe“, „The Kingdom of God is Within You“, „Învierea“, „What men live by“, „How much land does a man need?“, „Povestiri din Sevastopol“.

Cărți/Filosofie/Religie

What I believe. Lev Tolstoi

Posted on by Silviu / 0 Comment

„What I believe“, de Lev Tolstoi. Puțin știu că faimosul Tolstoi nu a scris doar romane precum „Anna Karenina” și „Război și pace” sau nuvele precum „Moartea lui Ivan Ilici” și „Sonata Kreutzer”, ci și lucrări teologice, cum ar fi „My confession“, „What I believe” și „The Kingdom of God is Within You“.

Studiind Biblia de unul singur, Tolstoi a ajuns la ceea ce el a numit creștinismul pur, așa cum a fost enunțat de Iisus în Predica de pe Munte. Filosofia lui de creștinism anarhist, anti-biserică și anti-stat, i-a adus excomunicarea din partea Bisericii Ortodoxe Ruse.

Scriitorul rus a descoperit că legea lui Iisus și legea oamenilor, fie ea seculară sau bisericească, se contrazic și că Biserica nu face decât să promoveze acest mers împotriva adevăratei învățături creștine.

„One day, as I was passing through Borovitzki gate, I saw a crippled old beggar with his head bound up in a ragged cloth and sitting in a corner. I had just taken out my purse to bestow a trifle upon him, when a bold, ruddy-faced young grenadier in a government fur coat came running down the Kremlin slope. On seeing the soldier, the beggar sprang up with a look of terror and ran limping down toward the Alexander Garden. The grenadier pursued him, but, not succeeding in overtaking him, stopped short and began to abuse the poor fellow for having dared to sit down near the entrance-gate in defiance of orders. I waited until the grenadier came up to where I stood, and then asked if he could read.

‘Yes; what of that?’ was the answer. ‘Have you ever read the gospel?’ ‘I have.’ ‘Do you know these words: “He who feeds the hungry …”?’ I repeated the text to him. He listened attentively. Two passers-by stopped. It was evidently disagreeable to the grenadier that, while conscientiously discharging his duty by driving people away from the entrance-gate, as he was ordered to do, he unexpectedly found himself in the wrong. He looked puzzled, and seemed to be searching for some excuse. Suddenly his dark eyes brightened up with a look of intelligence, and, moving away as if about to return to his post, he asked, ‘Have you read the military code?’ I told him that I had not. ‘Well, then, do not talk of what you do not understand,’ he said, with a triumphant shake of his head; and muffling himself up in his overcoat, he went back to his post”.

Tolstoi s-a împotrivit doctrinei bisericești potrivit căreia credința este suficientă pentru salvarea sufletului, numind această idee drept un non-sens. Tolstoi a argumentat că cine dispune de credință adevărată, sigur are și fapte care să confirme această credință, că faptele bune apar inevitabil atunci când există credință adevărată.

În privința celor care spun că au credință, dar la care nu vezi și fapte bune, scriitorul rus a spus că nu fac decât să vorbească vorbe și că nu dispun de adevărata credință.

Principala noțiune pe care Tolstoi a extras-o din Predica de pe Munte a fost non-rezistența prin forță în fața răului. „You have heard that it was said, “An eye for an eye and a tooth for a tooth.” But I say to you, Do not resist the one who is evil. But if anyone slaps you on the right cheek, turn to him the other also. And if anyone would sue you and take your tunic, let him have your cloak as well. And if anyone forces you to go one mile, go with him two miles. Give to the one who begs from you, and do not refuse the one who would borrow from you“.  (Matei 5:38-42)

Aici, scriitorul rus spune că, prin aducerea aminte a ceea ce oamenilor le fusese spus în Vechiul Testament, Iisus a venit cu o nouă orânduire a vieții. Că dinte pentru dinte și ochi pentru ochi trebuie să dispară, iar noua învățătură este să nu răspunzi răului cu rău, că niciodată răul nu va fi stârpit cu un alt rău.

Bazându-se pe această poruncă a lui Iisus, Tolstoi a criticat biserica pentru că susținea statul rus în purtarea războaielor și se întreba cum se pupă cuvintele lui Iisus de a întoarce și celălalt obraz cu practica Bisericii de a încuraja cetățenii să ucidă alți oameni.

Mai departe, Tolstoi a ajuns la concluzia că Biserica merge contra învățăturii lui Iisus și că preoții nu fac decât să-i manipuleze pe oameni să meargă împotriva divinității, pe considerente umane, fie ele naționaliste sau politice.

Contradicțiile pe care Tolstoi le-a observat între creștinismul așa cum a fost el descris de Iisus și creștinismul pământean promovat de Biserică sunt la fel de valide și astăzi.

Ca exemplu, nu trebuie decât să ne uităm la războiul dintre Rusia și Ucraina, două țări așa-zis creștine, în fiecare dintre ele biserica ortodoxă susținând uciderea altor oameni de dragul apărării suveranității naționale.

De asemenea, uitându-ne la creștinii de rând din România, putem observa că mulți vorbesc vorbe și se dedau la tot felul de procesiuni și liturghii și împărtășanii, dar că faptele lipsesc. De BOR SRL nici nu mai vorbim.

După cum zice și Tolstoi, a spune că ești creștin și a merge la biserică nu echivalează cu a fi creștin. Este doar fățărnicie și îndepărtare de latura divină care se află în fiecare dintre noi.

În ceea ce mă privește, nu sunt religios. Nu cred în divinitatea lui Iisus sau în restul lucrurilor supranaturale din Biblie, însă asta nu înseamnă că nu pot să recunosc valoarea etică a unei părți a învățăturii lui Iisus, indiferent cine o fi fost el, dacă o fi fost.

Non-rezistența prin forță în fața răului este în mod practic și pragmatic o noțiune etică de urmat. Doar până la un punct, pentru mine. Nu sunt dispus să răspund răului cu rău pentru a nu-mi polua propria liniște, însă limita este dreptul la autoapărare.

În viziunea lui Tolstoi, un creștin nu are dreptul de a-și apăra viața dacă e să respecte porunca lui Iisus de a nu răspunde răului cu rău prin forță. În viziunea lui Tolstoi, viața omului nu este a omului, este a Dumnezeului care i-a dat-o, iar creștinul nu trebuie să o apare cu riscul de a face rău altcuiva, chit că acel altcineva încearcă să-l omoare.

Filosofia asta funcționează în totalitate pentru cine e religios și crede în viața de apoi, pentru că se poate lăsa ucis, cum și Iisus s-a lăsat răstignit, și poate crede că va ajunge la viața de apoi. Dar eu nu cred în viața de apoi. Eu pot să aplic non-rezistența prin forță în fața răului doar până la dreptul la autoapărare. Dacă cineva ar încerca să mă ucidă, m-aș apăra. Nu cred că viața-mi este dată de cineva, deci consider că am dreptul de a mi-o apăra.

De Lev Tolstoi am mai citit „Anna Karenina“, „Fericire de familie“, „Diavolul“, „Moartea lui Ivan Ilici“, „Polikushka“, „Sonata Kreutzer“, „Doi husari“, „The storm“, „O confesiune“, „The Kingdom of God is Within You“, „Învierea“, „What men live by“, „How much land does a man need?“, „Povestiri din Sevastopol“.

Cărți/Străine moderne

Șoareci și oameni. John Steinbeck

Posted on by Silviu / 0 Comment

„Șoareci și oameni“, de John Steinbeck. Știi cum sunt unii autori pe care visezi să-i citești nu neapărat din cauză că știi că-s foarte buni și că au câștigat Nobelul, ci că simplul lor nume îți sună interesant, iar opera lor nu ar putea fi altfel?

Nume precum Cehov, Baudelaire, Dickens, Bukowski, Che, Cioran, Zola, Hemingway, Vonnegut, Krakauer, Tagore, Emerson, Llosa etc. Pentru mine Steinbeck a fost unul dintre aceste nume.

De fiecare dată când terminam o carte și mă gândeam ce să citesc mai departe, Steinbeck îmi suna în minte difuz, ca o șoaptă care nu se impune, dar nici nu dispare.

Și, ca picătura care te duce la nebunie dacă-i acorzi destul timp, i-am cedat lui Steinbeck și am pus mâna pe „Șoareci și oameni“, o carte scurtă, dar consistentă.

Și nici nu e vorba doar de cum și cât te marchează, ci și de realitatea istorică a Statelor Unite ale anilor ’30, din timpul Marii crize economice. Dacă te pasionează istoria ca pe mine, atunci va fi doi în unu.

Pe scurt, este povestea a doi muncitori migranți, George și Lennie, care călătoresc, în perioada Marii crize economice, din fermă-n fermă în căutare de lucru cu ziua.

Dacă personajul lui George este construit în maniera tipului abil și șmecher, Lennie, o matahală înapoiată mental, mi-a amintit de naivitatea lui Charlie, personajul principal din „Flori pentru Algernon“, a lui Daniel Keyes.

Construcția personajelor este extrem de credibilă, mai ales că Steinbeck a petrecut o vreme printre migranții din perioada respectivă, deci fiind la curent cu realitatea acestora.

Cei doi visează să strângă destui bani pentru a-și cumpăra o casă, unde să muncească în propriul folos și să aibă parte de micile bucurii ale vieții. Atât, un simplu vis, nutrit de câți dintre noi, pe care Lennie cel cu „minte de copil” nu se mai satură să-l audă din gura lui George.

Dar visurile nu se împlinesc întotdeauna, cu atât mai mult când vine vorba de oamenii simpli, needucați și fără mijloace financiare, aruncați într-o serie de circumstanțe economice la care nu au contribuit și pe care nu le înțeleg.

Din prieten dedicat, aproape o figură parentală, George, cu un pistol în buzunar, se transformă în călău. Un călău uman, căci decizia de a deveni călău este, ultimamente, în cazul său, una umană, utilitaristă.

„Nuuuu!?!“, asta am zis în timp ce citeam ultima pagină. Semn că finalul nuvelei a fost de efect și, totodată, intens, deci relativ ușor de anticipat din ultima parte a acțiunii.

Se spune că John Steinbeck a câștigat Nobelul, în 1962, nu din cauză că ar fi meritat pe deplin, ci din cauză că a existat o selecție slabă de autori în anul respectiv, iar el a fost cea mai bună alegere proastă.

Poate da, poate nu. Chiar dacă n-ar fi de Nobel, tot îl pot considera pe Steinbeck un autor demn de a fi citit. Măcar pentru faptul că mi-a oferit o perspectivă față de soarta oamenilor afectați de Marea criză economică.

Privind celebra poză cu Florence Owens Thompson și copiii ei, m-am întrebat mereu cum o fi fost pe atunci? Steinbeck mi-a răspuns.

Și, probabil, voi găsi și mai multe răspunsuri în „Fructele mâniei”, roman realist în care Steinbeck a scris pe de-a lungul despre fenomenul social din timpul Marii crize economice a anilor ’30.

„Șoareci și oameni” a fost ecranizată de trei ori, cel mai recent în 1992.

Cărți/Străine moderne

Străinul. Albert Camus

Posted on by Silviu / 0 Comment

„Străinul“, de Albert Camus. Bun titlu, mi-am zis după ce am terminat-o. Străinul, cât de străin de sacrul social este personajul principal al romanului scris de filosoful absurdului.

Considerată capodopera literară a lui Camus, „Străinul” aduce în discuție un tabu social. E de la sine înțeles că, atunci când îți moare un părinte, trebuie să suferi și să plângi. Așa e cuminte, așa ar face orice om. Așa e sacru.

Dar, oare, ce se poate spune despre un om care, stând în fața mamei sale moarte, nu varsă nicio lacrimă și nu reacționează așa cum „ar trebui” să o facă?

Este oare de condamnat cineva care nu suferă în fața morții părinților în modul în care spun cei din jur că ar trebui, mai ales într-o cultură umană în care afișarea ostentativă a durerii este, de multe ori, echivalată cu trăirea și amplitudinea ei?

Când familia beneficiază de atribute de sfințenie, sigur, este o blasfemie să nu-ți afișezi suferința față de dispariția ei, să nu-ți rupi părul din cap, să nu urli deasupra coșciugului, etc.  Dacă nu suferi cu adevărat, măcar să pretinzi de ochii lumii. Să pretinzi că ești în rând cu lumea.

Străinul lui Camus nu o face. Nu neapărat din nepăsare, ci mai degrabă dintr-o lipsă de implicare. Neutralitate.

Să nu plângi la moartea unui părinte este o sfidare la fel de mare ca incestul. Lovește în principiile primordiale ale maselor behavioristic-dictatoriale.

Mereu vigilentă vis-a-vis de toți cei care nu i se conformează, societatea nu lasă nepedepsit acest act de sfidare. Și, astfel, se împlinesc celebrele cuvinte ale lui Albert Camus:

„In our society any man who does not weep at his mother’s funeral runs the risk of being sentenced to death. I only meant that the hero of my book is condemned because he does not play the game.”

Nu, Meursault nu plânge, ba chiar refuză să-și vadă mama în sicriu. Și de aici până la condamnarea sa la moarte, bazată și pe mărturia celor care l-au văzut fără lacrimi la ochi în fața născătoarei decedate, simptom clar al unui caracter bolnav, sociopat, profan, lipsit de orice fărâmă de umanitate.

Profiling finalizat. Birjar, la eșafod!

De Albert Camus am mai citit „Căderea” și „Mitul lui Sisif“, „Ciuma“, „Exilul și împărăția“.

Cărți/Străine moderne

Căderea. Albert Camus

Posted on by Silviu / 0 Comment

„Căderea“, de Albert Camus. Roman despre care Jean Paul Sartre spunea că este cea mai bună și, totodată, cea mai neînțeleasă poveste a filosofului absurdului.

O lectură scurtă, nu neapărat extrem de captivantă, însă cu niște idei interesante. Și zic nu neapărat extrem de captivantă din cauză că m-am lovit deja de multe aspecte din romanul lui Camus în poveștile altor autori, așa că impactul nu a mai fost la fel de puternic.

„Căderea“, așa cum îi spune și titlul, este căderea avocatului Jean-Baptiste Clement din înaltul cremei societății în lumea de rând, alături de care-și petrece vremea într-o cârciumă pe nume Mexico City.

Aici întâlnește un străin în fața căruia își confesează viața. De altfel, cartea este scrisă pe tot cuprinsul ei sub forma unui monolog.

Câteva dintre ideile interesante care mi-au rămas în cap. Jean Baptiste își recunoaște ego-ul imens, dragostea nemărginită de sine, care mergea atât de departe încât își petrecea zilele așteptând prilejul de a face bine nu de dragul de a face bine, ci doar pentru a-și permite să se iubească și mai mult pe sine.

Sigur, un personaj cu o psihologie fascinantă. Doar că am trecut prin psihologia ego-ului atât în psihologia occidentală, cât și-n budism, fiind atât de familiarizat cu aspectul ăsta încât să nu mă dea peste cap.

Dragostea lui nemărginită de sine se leagă și de relația cu femeile. Un egocentrist prin definiție, Jean-Baptiste povestește cum aventurile sexuale nu erau decât moduri de a-și satisface propriile nevoi, iar imediat femeia cucerită și exploatată, interesul dispărea subit.

O altă idee cu care sunt familiarizat din cauza propriei mele naturi, dar și citind-o la alți scriitori precum Mihail Drumeș (Invitația la vals) sau Milan Kundera (Insuportabila ușurătate a ființei).

O parte a romanului care nu mi s-a părut suficient expusă este cea în care Jean-Baptiste este martorul unei femei care se sinucide, aruncându-se în Sena, și la care asistă fără a face nimic. Ce om alege să rămână pasiv la strigătele cuiva care se îneacă?

Din păcate, deși lasă să se întrevadă o urmă de vinovăție, marca „Crimă și pedeapsă“, și explorează tărâmul psihologic, Camus parcă nu merge foarte departe pe firul acestei întâmplări. Asta deși personajul îi acordă o importanță capitală în cadrul căderii sale.

Detalierea suicidului mi s-a părut, poate, aspectul care m-a captivat cel mai mult. Contemplând întâmplarea asta, Jean-Baptiste râde de toți ce care își caută răzbunarea prin sinucidere, încercând să rănească sau să dea o lecție cuiva care, la rândul său, i-a rănit, împingându-i la suicid.

Și, zice el, Jean-Baptiste, că din moment ce nu controlezi felul în care oamenii vor reacționa la sinuciderea ta, fiind mort, ea își pierde scopul pe care i l-ai dat inițial. Că oamenii vor căuta și inventa diverse motive pentru sinuciderea ta, care nu au nicio legătură cu cele reale.

Mai mult, spune Jean-Baptiste, în loc să-i pedepsești, așa cum ți-ai dorit, mai degrabă îi eliberezi să-și continue viața fără să aibă povara ființei tale pe umerii lor.

Aici mă gândesc că poate Albert Camus a vrut să traseze o paralelă între aparenta sinucidere morală a personajului principal și sinuciderea fizică a femeii care se aruncă în Sena, încercând să o echivaleze pe una cu cealaltă, mai ales din moment ce Jean Baptiste devine un trecător pasiv la înecul acesteia. O metaforă pentru pasivitatea la propria sa sinucidere morală și implicita cădere.

O perspectivă demnă de ținut minte, mai ales când vine vorba de Albert Camus, teoreticianul absurdului și al sinuciderii. Căci el a fost cel care a zis că singura problemă filosofică serioasă este sinuciderea.

La final, o mostră de înțelepciune din „Căderea“, despre sinceritate și prietenie. Și despre dragostea de adevăr. Mi-a plăcut paragraful ăsta, mai ales din cauză că arareori am putut să las deoparte inclinația mea rigidă către adevărul brut pentru a cruța orgoliile mizere ale oamenilor, fie ei și „prieteni”.

„Mai cu seamă să nu vă credeţi prietenii când vă vor cere să fiţi sincer cu ei. O fac numai în nădejdea că-i veţi întări în excelenta idee pe care o au despre ei înşişi, oferindu-le o certitudine în plus, pe care o află în făgăduiala dumneavoastră de a fi sincer. Cum ar putea fi sinceritatea o condiţie a prieteniei?

A spune, cu orice preţ, adevărul este o pasiune care nu cruţă nimic şi căreia nimic nu-i rezistă. E un viciu, uneori un confort, sau un egoism. Dacă, aşadar, vă aflaţi într-o atare situaţie, nu şovăiţi nici o clipă: făgăduiţi că veţi spune numai adevărul şi minţiţi cât puteţi mai bine“.

De Albert Camus am mai citit „Străinul” și „Mitul lui Sisif“, „Ciuma“, „Exilul și împărăția“.