„Insuportabila ușurătate a ființei“, de Milan Kundera. O carte ca începe cu un paradox, însă unul dintre acele paradoxuri care, mie, îmi sunt atât de dragi.
„Povara cea mai grea ne strivește, ne face să ne încovoiem sub ea, ne lipește de pământ. Dar, în poezia de dragoste a tuturor veacurilor, femeia dorește să fie împovorată de greutatea trupului bărbătesc. Așadar, cea mai grea povară este, în același timp, imaginea celei mai intense împliniri vitale.
Cu cât mai grea este povara, cu atât mai apropiată de pământ e viața noastră, și cu atât e mai reală și adevărată”
Acțiunea se petrece pe fondul invaziei sovietice a Cehoslovaciei, după Revoluția încercată de regimul Dubcek, o așa-zisă implementare a „socialismului cu față umană“.
În principal, povestea se axează în jurul a două personaje, fustangiul Tomas, chinuit de propriile pasiuni, și Tereza, femeia care intră pe neașteptate în viața lui și care nu mai pleacă. Iar de aici pornesc problemele metafizice ale relațiilor interumane.
Sunt mulți ani de când cred că viața adevărată, aia reală, e cea trăită când îți este greu. În fericire, parcă plutești spre cer și te detașezi de pământ. Însă, doar când te simți strivit, când zaci lipit de pământ și îți înfigi unghiile în noroi, simțind fiecare particulă de apă și vietățile care și-au făcut casă în el, pulsează viața-n tine.
Am descoperit în cartea asta multe idei proprii, inclusiv diferența dintre a face sex cu o femeie și a dormi cu o femeie. Diferențele sunt ca de la cer la pământ.
„Și Tomas își spuse în sinea lui: să faci dragoste cu o femeie și să dormi cu ea în același pat – iată două pasiuni nu numai diferite, ci aproape contradictorii. Dragostea nu se manifestă prin dorința de a face dragoste (această dorință se aplică la un număr nesfârșit de femei), ci prin dorința somnului în doi (dorință ce se referă la o singură femeie)“.
„Lumina și întunericul îl atrag deopotrivă. În anii noștri, a stinge lampa în timpul actului amoros pare ridicol, știe acest lucru, de aceea lasă aprinsă o luminiță deasupra patului. Dar, în clipa în care pătrunde în Sabina, închide ochii. Voluptatea care-l copleșește solicită întunericul. Acest întuneric e pur, e întreg, fără imagini, fără viziuni, acest întuneric n-are sfârșit, n-are frontieră – această frontieră e infinitul purtat în adâncul nostru de fiecare dintre noi”.
„Bărbații care aleargă după multe femei pot fi împărțiți, cu ușurință, în două categorii. Unii caută la toate femeile propriul lor vis – ideea lor subiectivă despre femeie. Ceilalți sunt mânați de dorința de a pune stăpânire pe infinita diversitate a lumii feminine obiective.
Obsesia primilor este o obsesie romantică: în femei se caută pe ei înșiși, dornici să-și găsească prin ele propriul ideal, drept care sunt veșnic decepționați căci, cum știm, idealul nu poate fi găsit niciodată.
Decepția, care-i mână de la o femeie la alta, conferă nestatorniciei lor un fel de scuză melodramatică, și astfel multe doamne sentimentale se lasă înduioșate de poligamia lor înverșunată. Tomas, fustangiul care simțea că a mai pus stăpânire pe o bucată de lume cu fiecare femeie pe care o avea“.
Una dintre cele mai emoționante scene este cea în care iubita lui Tomas își povestește visele, pe care le are în mod repetat și care se termină, mereu, cu un strigăt de durere, strigăt care o trezește.
„- Eram îngropată. De multă vreme. Tu veneai să mă vezi, o dată pe săptămână. Ciocăneai în piatra cavoului și eu ieșeam din mormânt, cu ochii plini de țărână. Îmi spuneai: “În felul ăsta nu mă poți vedea”, și-mi scoteai țărâna din ochi. Și eu îți răspundeam: “Oricum nu pot să văd. În loc de ochi am două găuri.”
Kundera explorează, în dragostea dintre Tomas și Tereza, una dintre ideile lui Platon despre suflete pereche.
„Își amintea celebrul mit din Banchetul lui Platon: la origine, ființele umane au fost hermafrodite și Dumnezeu le-a despărțit în două jumătăți care, de atunci, rătăcesc prin lume căutându-se mereu una pe cealaltă. Dragostea e năzuința regăsirii propriei noastre jumătăți pierdute“.
Însă, momentul preferat în care Kundera a scris în cartea lui propriile mele gânduri este următorul. Este exact comparația pe care o fac și eu mereu și scenariul pe care mi-l imaginez cel mai des.
„Da, dreptul de a ucide un cerb sau o vacă este singurul lucru asupra căruia întreaga umanitate se declară frățește de acord, chiar și în decursul celor mai sângeroase războaie. Acest drept ni se pare cât se poate de firesc, întrucât în vârful ierarhiei ne aflăm noi. Ar fi însă de ajuns ca în acest joc să se amestece și un al treilea, ca, de pildă, un vizitator de pe o altă planetă căruia Dumnezeu să-fi fi spus: “Tu vei fi stăpân peste toate creaturile de pe celelalte stele” și întreaga evidență a Genezei ar fi pusă sub semnul întrebării.
Omul înhămat la o căruță de un marțian, eventual pus la frigare de un locuitor al Căii Lactee, și-ar aduce poate aminte în clipa aceea de cotletul de vițel pe care avea obiceiul să-l taie în farfuria sa și-i va prezenta vacii (prea târziu) scuzele sale“.
„Adevărată bunătate a omului nu se poate manifesta în toată puritatea și în deplină libertate, decât față de cei care nu reprezintă nicio forță. Adevăratul test moral al umanității (cel mai radical, care se situează la un nivel atât de adânc, încât scapă privirii noastre) sunt relațiile cu cei ce se află la cheremul lor: animalele.
Aici s-a produs dezastrul fundamental al omului, atât de fundamental încât tocmai de aici decurg toate celelalte“.
În definitiv, „Insuportabila ușurătate a ființei” este o carte absolut minunată, plină de erotism și filosofie, așternute pe deasupra cenușiului primăverii Pragheze a invaziei tancurilor sovietice.
Cartea lui Kundera a fost ecranizată în 1988.
