„Șoareci și oameni“, de John Steinbeck. Știi cum sunt unii autori pe care visezi să-i citești nu neapărat din cauză că știi că-s foarte buni și că au câștigat Nobelul, ci că simplul lor nume îți sună interesant, iar opera lor nu ar putea fi altfel?
Nume precum Cehov, Baudelaire, Dickens, Bukowski, Che, Cioran, Zola, Hemingway, Vonnegut, Krakauer, Tagore, Emerson, Llosa etc. Pentru mine Steinbeck a fost unul dintre aceste nume.
De fiecare dată când terminam o carte și mă gândeam ce să citesc mai departe, Steinbeck îmi suna în minte difuz, ca o șoaptă care nu se impune, dar nici nu dispare.
Și, ca picătura care te duce la nebunie dacă-i acorzi destul timp, i-am cedat lui Steinbeck și am pus mâna pe „Șoareci și oameni“, o carte scurtă, dar consistentă.
Și nici nu e vorba doar de cum și cât te marchează, ci și de realitatea istorică a Statelor Unite ale anilor ’30, din timpul Marii crize economice. Dacă te pasionează istoria ca pe mine, atunci va fi doi în unu.
Pe scurt, este povestea a doi muncitori migranți, George și Lennie, care călătoresc, în perioada Marii crize economice, din fermă-n fermă în căutare de lucru cu ziua.
Dacă personajul lui George este construit în maniera tipului abil și șmecher, Lennie, o matahală înapoiată mental, mi-a amintit de naivitatea lui Charlie, personajul principal din „Flori pentru Algernon“, a lui Daniel Keyes.
Construcția personajelor este extrem de credibilă, mai ales că Steinbeck a petrecut o vreme printre migranții din perioada respectivă, deci fiind la curent cu realitatea acestora.
Cei doi visează să strângă destui bani pentru a-și cumpăra o casă, unde să muncească în propriul folos și să aibă parte de micile bucurii ale vieții. Atât, un simplu vis, nutrit de câți dintre noi, pe care Lennie cel cu „minte de copil” nu se mai satură să-l audă din gura lui George.
Dar visurile nu se împlinesc întotdeauna, cu atât mai mult când vine vorba de oamenii simpli, needucați și fără mijloace financiare, aruncați într-o serie de circumstanțe economice la care nu au contribuit și pe care nu le înțeleg.
Din prieten dedicat, aproape o figură parentală, George, cu un pistol în buzunar, se transformă în călău. Un călău uman, căci decizia de a deveni călău este, ultimamente, în cazul său, una umană, utilitaristă.
„Nuuuu!?!“, asta am zis în timp ce citeam ultima pagină. Semn că finalul nuvelei a fost de efect și, totodată, intens, deci relativ ușor de anticipat din ultima parte a acțiunii.
Se spune că John Steinbeck a câștigat Nobelul, în 1962, nu din cauză că ar fi meritat pe deplin, ci din cauză că a existat o selecție slabă de autori în anul respectiv, iar el a fost cea mai bună alegere proastă.
Poate da, poate nu. Chiar dacă n-ar fi de Nobel, tot îl pot considera pe Steinbeck un autor demn de a fi citit. Măcar pentru faptul că mi-a oferit o perspectivă față de soarta oamenilor afectați de Marea criză economică.
Privind celebra poză cu Florence Owens Thompson și copiii ei, m-am întrebat mereu cum o fi fost pe atunci? Steinbeck mi-a răspuns.
Și, probabil, voi găsi și mai multe răspunsuri în „Fructele mâniei”, roman realist în care Steinbeck a scris pe de-a lungul despre fenomenul social din timpul Marii crize economice a anilor ’30.
„Șoareci și oameni” a fost ecranizată de trei ori, cel mai recent în 1992.