Căderea. Albert Camus

Căderea“, de Albert Camus. Roman despre care Jean Paul Sartre spunea că este cea mai bună și, totodată, cea mai neînțeleasă poveste a filosofului absurdului.

O lectură scurtă, nu neapărat extrem de captivantă, însă cu niște idei interesante. Și zic nu neapărat extrem de captivantă din cauză că m-am lovit deja de multe aspecte din romanul lui Camus în poveștile altor autori, așa că impactul nu a mai fost la fel de puternic.

Căderea“, așa cum îi spune și titlul, este căderea avocatului Jean-Baptiste Clement din înaltul cremei societății în lumea de rând, alături de care-și petrece vremea într-o cârciumă pe nume Mexico City.

Aici întâlnește un străin în fața căruia își confesează viața. De altfel, cartea este scrisă pe tot cuprinsul ei sub forma unui monolog.


Câteva dintre ideile interesante care mi-au rămas în cap. Jean Baptiste își recunoaște ego-ul imens, dragostea nemărginită de sine, care mergea atât de departe încât își petrecea zilele așteptând prilejul de a face bine nu de dragul de a face bine, ci doar pentru a-și permite să se iubească și mai mult pe sine.

Sigur, un personaj cu o psihologie fascinantă. Doar că am trecut prin psihologia ego-ului atât în psihologia occidentală, cât și-n budism, fiind atât de familiarizat cu aspectul ăsta încât să nu mă dea peste cap.

Dragostea lui nemărginită de sine se leagă și de relația cu femeile. Un egocentrist prin definiție, Jean-Baptiste povestește cum aventurile sexuale nu erau decât moduri de a-și satisface propriile nevoi, iar imediat femeia cucerită și exploatată, interesul dispărea subit.

O altă idee cu care sunt familiarizat din cauza propriei mele naturi, dar și citind-o la alți scriitori precum Mihail Drumeș (Invitația la vals) sau Milan Kundera (Insuportabila ușurătate a ființei).


O parte a romanului care nu mi s-a părut suficient expusă este cea în care Jean-Baptiste este martorul unei femei care se sinucide, aruncându-se în Sena, și la care asistă fără a face nimic. Ce om alege să rămână pasiv la strigătele cuiva care se îneacă?

Din păcate, deși lasă să se întrevadă o urmă de vinovăție, marca „Crimă și pedeapsă“, și explorează tărâmul psihologic, Camus parcă nu merge foarte departe pe firul acestei întâmplări. Asta deși personajul îi acordă o importanță capitală în cadrul căderii sale.

Detalierea suicidului mi s-a părut, poate, aspectul care m-a captivat cel mai mult. Contemplând întâmplarea asta, Jean-Baptiste râde de toți ce care își caută răzbunarea prin sinucidere, încercând să rănească sau să dea o lecție cuiva care, la rândul său, i-a rănit, împingându-i la suicid.

Și, zice el, Jean-Baptiste, că din moment ce nu controlezi felul în care oamenii vor reacționa la sinuciderea ta, fiind mort, ea își pierde scopul pe care i l-ai dat inițial. Că oamenii vor căuta și inventa diverse motive pentru sinuciderea ta, care nu au nicio legătură cu cele reale.

Mai mult, spune Jean-Baptiste, în loc să-i pedepsești, așa cum ți-ai dorit, mai degrabă îi eliberezi să-și continue viața fără să aibă povara ființei tale pe umerii lor.

Aici mă gândesc că poate Albert Camus a vrut să traseze o paralelă între aparenta sinucidere morală a personajului principal și sinuciderea fizică a femeii care se aruncă în Sena, încercând să o echivaleze pe una cu cealaltă, mai ales din moment ce Jean Baptiste devine un trecător pasiv la înecul acesteia. O metaforă pentru pasivitatea la propria sa sinucidere morală și implicita cădere.


O perspectivă demnă de ținut minte, mai ales când vine vorba de Albert Camus, teoreticianul absurdului și al sinuciderii. Căci el a fost cel care a zis că singura problemă filosofică serioasă este sinuciderea.


La final, o mostră de înțelepciune din „Căderea“, despre sinceritate și prietenie. Și despre dragostea de adevăr. Mi-a plăcut paragraful ăsta, mai ales din cauză că arareori am putut să las deoparte inclinația mea rigidă către adevărul brut pentru a cruța orgoliile mizere ale oamenilor, fie ei și „prieteni”.

Mai cu seamă să nu vă credeţi prietenii când vă vor cere să fiţi sincer cu ei. O fac numai în nădejdea că-i veţi întări în excelenta idee pe care o au despre ei înşişi, oferindu-le o certitudine în plus, pe care o află în făgăduiala dumneavoastră de a fi sincer. Cum ar putea fi sinceritatea o condiţie a prieteniei?

A spune, cu orice preţ, adevărul este o pasiune care nu cruţă nimic şi căreia nimic nu-i rezistă. E un viciu, uneori un confort, sau un egoism. Dacă, aşadar, vă aflaţi într-o atare situaţie, nu şovăiţi nici o clipă: făgăduiţi că veţi spune numai adevărul şi minţiţi cât puteţi mai bine“.


De Albert Camus am mai citit „Străinul” și „Mitul lui Sisif“.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *