„Mara“, de Ioan Slavici. De mult n-am mai citit un roman clasic românesc atât, dar atât de slab. Poate de la „Craii de Curtea Veche”, a lui Mateiu Caragiale, pe care, de altfel, n-am avut destulă putere să îl termin.
Nu știu de unde să-ncep cu epopeea lui Slavici. Nici măcar nu văd ce caută cartea asta în curicula școlară, calitativ vorbind. E adevărat că e scrisă într-o epocă și despre o epocă pe care o simțim tare îndepărtată. Tot slabă mi se pare.
Firul narativ este deschis de Mara, o precupeață cu o obsesie, pe care eu o simt de-a dreptul bolnavă, pentru florini (bani). Autorul ne trece prin gândurile femeii care strânge ban pe ban, gândindu-se la viitorul celor doi copii ai ei: Trică, pe care-l vede viitor ucenic în vreo mesere, și Persida, pe care-o trimite la mănăstire, sub aripa maicii Aegidia.
Aici am descoperit un strop din mentalitatea sătească, vis-a-vis de copii. M-am întrebat adesea de ce unii toarnă copil după copil, inconștienți că trăiesc într-o sărăcie lucie. M-a fascinat lipsa lor de putință în a realiza că, de unii singuri, se afundă tot mai mult în mizerie.
Ei bine, nu e ceva atât de complex cum am crezut, ci mai degreabă foarte simplist. Atât de simplist încât te simți ca și cum te-a lovit cineva cu o coadă de topor peste ceafă.
„Mergând cu Trică spre mănăstire, Mara era din ce în ce mai muiată.Ce ar fi fost adică dacă, după atâte nenorociri, maica Aegidia s-ar fi învoit să ţie pe Persida şi fără de plată, ca să rămână cei 6 florini pentru Trică? Avea atâta slăbiciune pentru copilă, şi unde mănâncă o sută, mai poate să mănânce şi încă unul, unde se adăpostesc o sută, mai e loc şi pentru o biată de fată săracă.”
Dacă nu mi-ar fi spus o femeie dintr-un sat fix aceleași cuvinte, aș fi zis că-i doar literatură. Dar nu, e fix realitate.
Partea a doua a romanului o transformă pe Mara în personaj secundar, iar locurile fruntașe sunt luate de Trică și, cu precădere, de cuplul Persida-Națl.
Neamțul Națl, care e calfă la măcelăria tatălui său, Hubăr, pleacă în lume să-și desăvârșească ucenicia. Ăsta-i un aspect care mi-a plăcut. Tradiția că orice om trebuie să hălăduiască prin lume o perioadă pentru a se putea maturiza și dezvolta complet ca ființă omenească. Cum era și-n piesa Wonderlust King a celor de la Gogol Bordello.
Ideea că un bărbat nu devine niciodată un bărbat până când nu experimentează necunoscutul lumii. Ceea ce nu se mai întâmplă în zilele noastre.
Înainte de a pleca în pribegie, Națl o zărește pe Persida la mănăstire. Jocul a început. După multe pagini extrem de plictisitoare scrise de Slavici, Națl și Persida se căsătoresc pe ascuns, lucru care duce la alienarea fiecăruia de familia lui.
De aici înainte asistăm la drama Marei, o femeie bătută de un Națl tot mai bețiv, care își varsă frustrările și neîmplinirile pe gât, iar apoi pumnii pe Persida, ea purtând toată vina. Ca o femeie slabă, Persida stă și înghite bătaie, de dragul soțului și a religiei.
Slavici ne pune-n fața ochilor o femeie slabă, umilită, față de care am simțit doar silă și boală. Un clasic românesc: femeia bătută, suferind de Sindromul Stockholm, de victimizare și de prostie, și bărbatul bețiv, violent, mizer.
Finalul animă puțin o carte pe deplin plictisitoare și patetică, dar nu destul pentru a rămâne cu un gust cât de cât bun.
Persida și Națl m-au dus cu gândul la Sandu și Stela, din piesa celor de la Fără Zahăr. Cam așa ceva.
Cu excepția câtorva idei pe care le-am extras din ea și pe care le-am corelat cu multitudinea din capul meu, am fost profund dezamăgit de „Mara“, roman pe care unii îl aseamănă cu “Ion”-ul lui Liviu Rebreanu. Mi se pare o comparație imposibil de făcut. O comparație ca între Mercedes și Lada.
Romanul lui Ioan Slavici a fost ecranizat în 1977, avându-l, printre alții, și pe Mircea Albulescu în distribuție.
