„Flori pentru Algernon“, de Daniel Keyes. Povestea începe cu Charlie Gordon, un bărbat care este retardat mintal și care lucrează la o brutărie unde toți colegii râd de el, lucru care nu îl afectează.
Din moment ce este „prostănac”, este incapabil să vadă răutatea lumii din jur.
Dar totul se schimbă când este supus la o procedură revoluționară de mărire artificială a inteligenței.
Dintr-un retardat mintal, Charlie devine un geniu, dar asta nu îl ajută să fie mai puțin singur. Dacă înainte nu vedea problemele lumii, acum acestea îl chinuie și-l izolează de toți.
Charlie se adâncește în lucru, în speranța că nou descoperita sa genialitate va putea contribui la o lume mai bună, însă apoi află că efectul terapiei la care a fost supus nu este permanent și că ușor-ușor se va întoarce la a fi retardat mintal.
Mi se pare o ipostaza dramatică, la fel ca în cazul celor cu probleme psihice. Să știi că toată cunoașterea pe care o deții va dispărea, așa cum să fii conștient în timp ce, treptat, simți că mintea te părăsește.
Este o carte minunată, care pune multe întrebări filosofice. Ce e mai bine? Să fii simplu și fericit sau complex și chinuit?
„Flori pentru Algernon“, a fost ecranizată în 1968.
