„Mitul lui Sisif“, de Albert Camus, un eseu filosofic care, în ciuda celor doar aproape 70 de pagini, este extrem de dens și necesită multe opriri pentru a digera și contempla ideile pe care francezul le exprimă.
Încadrat în ramurile filosofiei drept un existențialist, Camus nu este deloc așa ceva, cum chiar și el a spus, deși, într-adevăr, diferențele dintre absurdismul lui și existențialism sunt subtile. Cu niște mici adaptări, cred că cele două concepte pot funcționa foarte bine împreună, atâta timp cât luăm absurdismul drept context general, iar în cadrul acestuia aplicăm un existențialism puțin modificat.
„Nu există decât o problemă filosofică cu adevărat importantă: sinuciderea. A hotărî dacă viaţa merită sau nu să fie trăită înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filosofiei. Restul, dacă lumea are trei dimensiuni, dacă spiritul are nouă sau douăsprezece categorii, vine după aceea.” – așa își începe Camus eseul.
Filosoful francez detaliază paradoxul absurdului spunând că viața umană nu este absurdă, și nici lumea din jur, ci că absurdul rezultă din ciocnirea dintre cele două. Omul rațional care caută să înțeleagă și să limpezească o lume aparent irațională și absurdă.
Ideea divinității este imediat dată deoparte din moment ce niciun om rațional și obiectiv, aflat în căutarea adevărului, nu poate întreține o absurditate precum religia. Astfel, viața poate părea fără sens, absurdă. Moartea este definitivă, atunci care-i sensul vieții? Prietenii, familia? Dar moartea este și a lor. Propriile pasiuni, viața în sens existențialist? Dar și astea se duc și sunt uitate. Tot fără de rost sunt.
Camus explică paradoxul absurdului spunând că nimic din viața omenească nu conține un sens absolutist, totul este un conflict între rațional și irațional. De asemenea, filosoful francez spune că omul rațional este dator să confrunte acest adevăr absurd, nu să fugă de el prin iluzii: fie ele iluzii religioase, divine, fie ele iluzii existențialiste.
Acesta fiind contextul, revenim la întrebarea inițială: ar trebui ca omul rațional, odată ce vede și acceptă absurdul adevăr al vieții, să se sinucidă? Însă, în citatul de mai jos, Camus adaugă și speranța, pe lângă suicid, drept o formă de fugă din fața adevărului absurd. Speranța care se transformă în iluzie, Kierkegaard fiind adesea dat ca exemplu de Camus, este caracterizată drept „sinucidere filosofică” sau „sinuciderea rațiunii”, acceptarea unei iluzii deșarte de dragul de a raționa ceea ce este irațional.
„Oamenii se sinucid pentru că viaţa nu merită să fie trăită, iată, fără îndoială, un adevăr — nefecund totuşi, pentru că e un truism. Dar această insultă adusă existenţei, această dezminţire ce i se dă vine oare din faptul că existenţa n-are nici un sens? Cere absurditatea ei sa i te sustragi, prin speranţă sau prin sinucidere? Iată ce trebuie să scoatem la lumină, să urmărim şi să ilustrăm, înlăturînd tot restul. Obligă oare absurdul la moarte?”
Un alt paragraf interesant este cel care se referă la incredibilul fapt că oamenii trăiesc de multe ori fără a realiza că vor muri, fără a-și contempla propria moarte. Iar concluzia lui Camus a fost cea la care și eu am ajuns, cu mult timp în urmă, că acest fapt se datorează unei lipse de experiență a morții. Totuși, cred că prin puterea empatiei putem căpăta un sens al morții și o oarecare experiență a ei prin moartea celor din jurul nostru. Și, spre diferență de Camus, cred că această experiență empatică poate fi convingătoare.
„Ajung, în sfârşit, la moarte și la sentimentul nostru în legătură cu ea. E un subiect despre care totul a fost spus şi e decent să ne ferim de patetic. Totuşi, nu ne vom putea niciodată mira îndeajuns de faptul că toată lumea trăieşte ca şi cum nimeni „n-ar şti”. Aceasta pentru că în realitate nu există o experienţă a morţii. În sensul propriu, experimentat e doar ceea ce a fost trăit şi a devenit conştient. In cazul de faţă, abia dacă se poate vorbi de experienţa morţii celorlalţi. E un succedaneu, o închipuire a spiritului, de care nu sîntem niciodată pe de-a-ntregul convinşi. Această convenţie melancolică nu poate fi convingătoare. Spaima vine în realitate din aspectul matematic al evenimentului. Timpul ne înspăimântă tocmai pentru că el face demonstraţia; soluţia nu vine decît după aceea.”
Camus apelează la Kirilov, unul dintre personajele lui Dostoievski, din romanul „Demonii“, pentru a exemplifica libertatea pe care absurdismul, recunoașterea adevărului pur privind existența, îl aduce individului. Astfel, chiar și recunoscând și acceptând paradoxul absurdului, ce rost mai are sinuciderea, odată ce ești deja liberat? Sinuciderea ar fi doar o fugă de adevăr, la fel ca speranța și iluzia.
„Divinitatea de care vorbim e deci pe de-a-ntregul terestră. „Am căutat timp de trei ani, spune Kirilov, atributul divinităţii mele: independenţa”. Din această clipă, întrezărim sensul premisei kiriloviene: „Dacă Dumnezeu nu există, eu sînt Dumnezeu.” A deveni Dumnezeu nu înseamnă decât a fi liber pe acest pămînt, a nu sluji o fiinţă nemuritoare, înseamnă mai cu seamă, bineînţeles, a trage toate consecinţele acestei dureroase independenţe. Dacă Dumnezeu există, totul depinde de El şi noi nu putem nimic împotriva voinţei lui. Dacă nu există, totul depinde de noi. Pentru Kirilov şi pentru Nietzsche, a-l omorî pe Dumnezeu înseamnă a deveni tu însuţi Dumnezeu, înseamnă a realiza chiar pe acest pămînt viaţa veşnică despre care ne vorbeşte Evanghelia.
Dar, dacă această crimă metafizică e de-ajuns pentru desăvîrşirea omului, la ce bun să i se mai adauge sinuciderea? De ce să te omori, să părăseşti această lume, după ce ţi-ai cucerit libertatea? O atare atitudine e contradictorie. Kirilov o ştie prea bine şi de aceea adaugă: „Dacă simţi aceasta, eşti un ţar şi, departe de a te omorî, vei trăi în culmea gloriei”. Dar oamenii sînt ignoranţi. Ei nu simt „aceasta”. Ca pe vremea lui Prometeu, nutresc în sufletele lor oarba speranță.”
Camus nu a fost nici pe departe nihilist, precum nu a fost nici existențialist. În ultimul capitol al eseului, autorul ne spune că, în ciuda absurdului adevăr al existenței, trebuie, prin sfidarea lui și prin revolta la adresa lui, să trăim.
„Sisif, proletar al zeilor, neputincios şi revoltat, îşi cunoaşte condiţia mizerabilă în toată amploarea ei; la ea se gîndeşte în timp ce coboară. Clarviziunea, care ar fi trebuit să constituie chinul său, îi desăvîrşeşte victoria. Nu există destin care să nu poată fi depăşit prin dispreţ. (…) Dar adevărurile zdrobitoare pier când sunt cunoscute. Astfel, Oedip ascultă mai întâi de destinul său fără să ştie. Din clipa în care ştie, începe tragedia lui. (…) Toată bucuria tăcută a lui Sisif e aici. Destinul său îi aparţine. Stînca lui este lucrul lui. Tot astfel, omul absurd, cînd îşi contemplă chinul, face să amuţească toţi idolii. (…) Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit.”
Bineînțeles, întrebarea care se naște acum, odată ce accepți adevărul absurdității vieții și a lipsei ei de sens, este cum să mai trăiești?
Ei bine, acesta cred că este punctul în care putem presăra existențialismul. Sigur, deși acceptăm să dăm de unii singuri un sens vieții noastre, știm că ea nu are unul în mod absolut. Dar asta n-ar trebui să fie o mare problemă. Singura alternativă este suicidul. Și ce dacă tot ce vrem noi să facem și tot ce facem nu are sens, este tot ce putem face. Este mai descurajant decât iluzia creștină, de exemplu, însă are meritul de a fi adevărat și infinit mai liber.
Aș mai adăuga ceva ce Camus pare să nu fi luat în calcul. Întreaga sa analiză este bazată pe cogniția umană, pe ceea ce ne separă de animale, însă lasă imperativul biologic neadresat. Dacă ar fi să filosofez biologic, similar filosofiilor asiatice, aș spune că singurul sens al vieții este cel de a fi trăită. Vedem asta la restul animalelor din jurul nostru. Pur și simplu trăiesc, pentru că viața asta cere de la ea însăși, să se manifeste. Deși suntem intelectual deasupra restului animalelor, imperativul biologic se află și-n noi și-l putem lua drept un/o alt motiv/cauză de a trăi, pe lângă sfidarea și revolta camusiană.
Când ești confruntat cu propria moarte, primele gânduri care-ți vin în minte, pentru care nu vrei să mori, nu sunt neapărat prietenii, familia sau hobby-urile care dau un aparent sens vieții tale, ci pura dorință de a trăi. Pur și simplu nu vrei să mori. Iar asta nu este decât manifestarea biologică a vieții, instinctul de conservare, imperativul de a se manifesta.
Oricât de deprimant ar putea părea, „Mitul lui Sisif” este o pledoarie pentru viață, însă una brutal de sinceră, acesta fiind poate lucrul care o face să pară deprimantă.
Camus spune că, în ciuda acestui adevăr inconfortabil, ar trebui să trăim cât mai intens posibil. Omul rațional trebuie să îmbrățișeze adevărul condiției sale absurde și apoi să se revolte împotriva lui prin pasiune și sete de viață. Așa cum Sisif, deși știe că de fiecare dată când împinge bolovanul la deal, va trebui să o ia de la capăt… așa cum Sisif o face iar și iar, deplin conștient de condiția lui, la fel trebuie să o facem noi, renunțând la iluzii reconfortante.
De Albert Camus am mai citit „Străinul“, „Căderea“, „Ciuma“, „Exilul și împărăția“.
