„Ciuma“, de Albert Camus, o carte în privința căreia am zis că acum e momentul potrivit pentru a o citi, ținând cont de actualul context pandemic.
De la bun început, trebuie să spun, așa cum a fost cazul cu toate cărțile lui Camus pe care le-am citit, că „Ciuma” nu e o poveste frumos scrisă, Camus nu impresionează prin estetică, ci prin ceea ce scrie. Prin mesaj și pentru că te pune pe gânduri, asta îl face pe Camus să fie extraordinar.
Deci „Ciuma” m-a lăsat cam rece pe parte de estetică, mai ales că întreaga situație este analizată foarte rațional, aproape fără niciun fel de emoție umană, însă m-a impresionat realismul poveștii, lucru care nu era de neașteptat, ținând cont că autorul s-a inspirat dintr-un episod de ciumă care lovise Algeria cu câțiva ani înainte ca el să se apuce de această carte.
„Dar vine întotdeauna un ceas în istorie când cel care îndrăznește să spună că doi și cu doi fac patru este pedepsit cu moartea.“
Povestea începe cu șobolanii morți care se înmulțesc pe străzile din Oran, Algeria (locul de naștere al lui Camus), dar pe care nimeni nu-i bagă foarte mult în seamă, cu excepția doctorului Rieux, care este și primul care suspectează un episod de ciumă.
Rieux este personajul cel mai „camusian” din „Ciuma“, adică acela care întrupează ideea înfruntării absurdului din „Mitul lui Sisif”. Rieux alege să trateze bolnavii nu din motive etice, precum Tarrou, sau religioase, precum preotul Paneloux. Rieux o face doar petru că este doctor, iar datoria lui este să trateze bolnavi.
De cealaltă parte, Tarrou este un personaj mai fascinant, la fel ca Paneloux. Dacă primul decide să se ofere voluntar pentru ajutorarea bolnavilor din motive etice, fiind interesat de cum s-ar putea transforma într-un sfânt, deși n-are niciun strop de credință religioasă în vine, cel din urmă susține în timpul unei slujbe că ciuma a fost trimisă de Dumnezeu.
Pus în fața morții unui copil nevinovat, Paneloux spune că deși nu poate fi înțeles rațional cum un Dumnezeu iubitor poate lăsa un copil nevinovat să moară, acest lucru trebuie totuși acceptat. Dacă Dumnezeu a voit moartea copilului, la fel trebuie să o facă și oamenii. Se pare că Paneloux este arhetipul „saltului de credință” enunțat de Soren Kierkegaard.
Atunci când rațiunea nu poate gestiona evidențele, se produce un abandon al ei, pentru ca evidențele să poată fi suportabile, o metodă fiind invocarea unor scopuri necunoscute oamenilor, dar cunoscute lui Dumnezeu, ori a unui test la care divinitatea supune păcătoasa rasă umană.
Aflat în situația de a renega întreaga religie sau de a se refugia în irațional, preotul Paneloux alege a doua variantă, cea în care o minciună zisă sie însuși liniștește disonanța cognită și-i oferă din nou ordine în gânduri și pace mentală.
Paneloux se îmbolnăvește și refuză ajutorul medical, spunând că aceasta este voința lui Dumnezeu, iar el se încrede complet în El.
Deși emoția lipsește din poveste, poate cu excepția momentelor în care naratorul vorbește despre familiile și îndrăgostiții care sunt separați cu forța de boală sau de carantină, captivant este șirul de evenimente: negarea epidemiei, realizarea, carantina, cei care încearcă să evadeze din carantină și din oraș, legea marțială, insistența religiei de a se opune realității epidemiologice, piața neagră a mâncării, fuga după alimente, suferința, morții, despărțirile, scăderea cazurilor, sărbătoarea, uitarea.
„Dinspre portul întunecat, urcau spre el primele focuri de artificii ale serbărilor oficiale. Orașul le saluta printr-o lungă și înăbușită exclamație. Cottard, Tarrou și toți cei pe care Rieux îi iubise și îi pierduse, soția lui în primul rând, morți sau vinovați, erau uitați. Bătrânul avea dreptate, oamenii erau tot aceiași. Dar asta era puterea și nevinovăția lor și tocmai în acest punct, pe deasupra oricărei dureri, simțea Rieux că se unea cu ei.
(…) doctorul Rieux s-a hotărât atunci să redacteze această povestire care se sfârșește aici, ca să nu facă parte dintre cei care tac, pentru a depune mărturie de partea acestor ciumați, ca să lase cel puțin o amintire a nedreptății și a violenței care li s-a făcut și ca să afirme doar ceea ce se învață în timpul unui flagel, că există în oameni mai multe lucruri de admirat decât de disprețuit.”
De Albert Camus am mai citit „Străinul“, „Mitul lui Sisif“, „Căderea“, „Exilul și împărăția“.
