„Gluma“, de Milan Kundera, carte simbol pentru absurditatea și rigiditatea cadrelor „socialiste”, unde o simplă glumă este interpretată drept un atentat la ordinea de stat.
Ludvik, sub forma unei glume, îi trimite unei prietene o carte poștală pe care scrie „Optimismul este opiumul popoarelor! O atmosferă sănătoasă miroase a prostie! Trăiască Trotsky!”
Textul lui este însă interceptat de instituțiile de partid, iar Ludvik, deși un susținător fervent al comunismului, este calificat de regimul care nu știe de glumă drept dușman al poporului, este dat afară din facultate și trimis să-și facă stagiul militar într-o mină.
Acrit din cauza felului în care viața i-a fost curmată de o simplă glumă, Ludvik decide să se răzbune, iar oportunitatea de a face asta apare când o întâlnește pe Helena, soția lui Pavel Zemanek, adică acel bun prieten al său care, în timpul ședinței în urma căreia Ludvik fusese dat afară din facultate, votase și el pentru excludere.
Astfel, ca răzbunare pentru gestul lui Pavel, Ludvik decide să o seducă pe Helena.
„Totul e ca omul, așa cum e, să nu se rușineze vrând ceea ce vrea și dorind ceea ce-și dorește. În general, oamenii sunt sclavii unor prescripții. Nimeni nu le-a spus că trebuie să fie așa sau așa, iar ei se străduiesc să fie așa, și, de fapt, până la moarte nu află despre ei cine au fost și cine sunt. Și astfel, nu sunt nimeni și nimic, acționează duplicitar, neclar, haotic. Înainte de orice, omul trebuie să aibă curajul de a fi el însuși. Iar eu vă spun, de la bun început, că sunteți pe placul meu și că vă doresc, în ciuda faptului că sunteți femeie măritată; altfel n-o pot spune, și nici să n-o spun nu pot.“
Cu toate astea, această a doua glumă din roman nu decurge nici ea conform planului, iar Ludvik este forțat să constate că rezultatele acestor fapte nu sunt din vina celor care le inițiază, ci că provin dintr-un fel de inevitabilitate istorică, revolta împotriva ei fiind inutilă, din moment ce este o forță care nu poate fi controlată sau schimbată.
Mai jos un citat din gândurile lui Ludvik care mi s-a părut interesant când vine vorba despre ateismul – în general – stângii.
„Biserica n-a înțeles că mișcarea muncitorească era mișcarea oropsiților și a suspinătorilor tânjind după dreptate. În totală contradicție cu spiritul lui Cristos, ea le-a întors spatele, nefiind interesată să se îngrijească împreună cu ei și pentru ei de instaurarea împărăției Domnului pe pământ, s-a solidarizat cu opresorii, păgubind în felul ăsta mișcarea muncitorească de credința în Dumnezeu. Iar acum și-a găsit să-i ceară socoteală și să-i reproșeze ateismul? Câtă ipocrizie fariseică! Da, mișcarea socialistă e ateistă, eu unul însă văd în asta o mustrare a divinității adresată nouă, creștinilor! O mustrare pentru lipsa noastră de caritate față de amărâți și suferinzi.
Și ce-mi rămâne de făcut în această situație? Să mă îngrozesc de scăderea numărului celor care frecventează biserica? Să mă îngrozesc de faptul că în școli elevii sunt învățați în spiritul gândirii antireligioase? Ce nesăbuință! Adevărata religie nu are nevoie de favorurile puterii lumești. Dizgrația puterii lumești nu face decât să întărească puterea credințelor.
Și-atunci mă întreb: să lupt împotriva socialismului fiindcă, din vina noastră, e fără Dumnezeu? Mai mare nesăbuință! Pot, cel mult, să deplâng și să regret profund tragica eroare care a îndepărtat socialismul de credința în Divinitate.”
„Gluma” lui Milan Kundera este o carte a râsului în față absurdului, râzi, dar râzi cumva forțat de absurditatea situațiilor din ea, unde zâmbetul se transformă mai degrabă într-un rictus. Oricum, ca în cazul majorității operelor lui Kundera, o carte excelentă.
Romanul a fost ecranizat în 1968, dar a fost imediat interzis după ce Primăvara Pragheză a căzut victimă tancurilor sovietice.
„Zorba grecul“, de Nikos Kazantzakis, roman despre care am citit fiind descris drept „existențialist”, motiv pentru care l-am urcat pe lista cu lecturi până pe primul loc, însă care mi-a înșelat așteptările.
Sigur, e un roman OK, dar unul pe care l-am categorisit cu trei stele pe GoodReads, adică acea categorie relativ ambiguă între o stea și cinci stele, nici prea bun, nici prea slab.
Figura centrală a romanului, Alexis Zorbas, un bărbat de 65 de ani, îl întâlnește într-o cafenea din Pireu pe narator, un intelectual grec, și, aflând că acesta din urmă vrea să redeschidă o mină de lignit din Creta, îi cere postul de șef de echipă.
Filosof și om bun la toate, cu o poftă de viață care-l impresionează pe narator, Zorbas devine punctul central al poveștii. Aflat pe insulă, Zorbas intră în relații cu madame Hortense, o codană bătrână care se laudă că a avut clienți celebri, mari comandanți de armate nemți, francezi, englezi etc.
E posibil ca natura presupus existențialistă a cărții să derive din discuțiile pe care naratorul și Zorbas le au adesea despre tot felul de subiecte cu substanță, de la viață și femei la religie. Cu toate astea, dialogul nu mi s-a părut atractiv, ci doar un fel de a vorbi de dragul de a vorbi, așa cum nici Zorbas nu mi-a dat impresia existențialistului îndrăgostit de viață și de fiece experiență nouă de care ar putea avea parte, părându-mi mai degrabă un hedonist deghizat.
„ – Dar ce vorbe-s astea, Zorbas? spusei răzând. Ești zdravăn ori ba, ai impresia că nicio femeie n-are altceva în gând.
– Nu, chiar să știi că altceva n-are în gând, stăpâne. Ascultă-mă pe mine, care-am văzut și-am pățit, și-am făcut și-am dres multe la viața mea, stăpâne, așa că mă pricep. Femeii nu-i stă mintea la altceva, e o făptură bolnavă, ți-o spun eu, plângăcioasă. Dacă nu-i spui c-o iubești și-o dorești, se pune imediat pe plâns. Poate să nu te vrea deloc, poate să-i fie chiar scârbă de tine, poate să te trateze cu refuz, da’ asta-i altceva. Poate. Da-ntotdeauna, ăla care-o vede e musai s-o și dorească imediat. Asta vrea sărmana, așa că trebuie să-i faci hatârul ăsta!“
Un moment care mi s-a părut șocant prin sălbăticiunea sa a fost cel în care văduva Surmelina, o femeie focoasă dorită de fiecare bărbat de pe insulă, este ucisă într-un act de justiție populară.
Acuzată că din cauza frumuseții ei Pavlis s-a sinucis, tatăl lui, Mavrandonis, încurajat de restul localnicilor, o decapitează.
Dezamăgit de acest act de cruzime absurdă, dar și de finalul poveștii lui Zorbas cu madame Hortensia, naratorul se întoarce pe continent. Cei doi păstrează legătura prin scrisori, însă nu se mai văd niciodată.
Citatul de mai jos mi se pare un exemplu bun pentru o revelație pe care am avut-o acum mulți ani și care, oricât de simplă pare, mi-a luat mult să ajung la ea.
Știam deja din proprie experiență că banii nu aduc fericire, însă ce aduc ei? Aici mă blocasem, până când a venit clipa ce mi-a adus rezolvarea: libertatea, banii sunt libertate. Sau, în cuvintele lui Zorbas, „aripi” cu care să zbori.
„Dăduse peste un filon de lignit bun, fără multă cenușă, bine uscat, cu multe calorii. Zorbas era în al nouălea cer. Fulgerător licări în el ispita câștigului ce făgăduia călătorii, femei și noi aventuri. Ardea de nerăbdare să câștige mai mult, să prindă tot mai multe aripi – așa numea banii, aripi – și să-și ia zborul. De-aceea stătea de veghe nopți în sir, să facă probe cu telefericul lui microscopic, să găsească unghiul exact, să coboare lemnele încetișor-încetișor, spunea, de parcă le-ar căra îngerii pe aripile lor.“
Per total „Zorba grecul” este o carte decentă, însă una care nu m-a atras foarte mult. Opoziția narator/intelectual școlit din cărți VERSUS Zorbas/elev la școala vieții mi s-a părut interesantă, la fel ca ideea pe care Kazantzakis încearcă să o transmită prin asta: că oricât de mult ai citi, în vorbele lui Milan Kundera, „viața este în altă parte”. Viața reală, singurul loc în care poți învăța despre viață, este viața însăși.
Cu toate acestea, felul de a scrie și povestea nu s-au ridicat, în opinia mea, la nivelul acestei idei.
„Zorba grecul” a fost ecranizată într-un celebru film, în 1964, cu Anthony Quinn în rolul lui Alexis Zorbas.
„Avarul“, „Bolnavul închipuit” și „Mizantropul“, trei piese de teatru d’ale lui Moliere.
Trebuie să recunosc că piesele de teatru (prefer să le văd, nu să le citesc), la fel ca poeziile, nu-s tocmai specialitatea mea și nici nu mă prea atrag, însă decid uneori să le acord o șansă și să văd dacă-mi pot stârni vreun interes.
Prima piesă, „Avarul“, a fost și cea care mi-a plăcut cel mai mult, o comedie absurdă în care personajul principal, Harpagon, un zgârcit notoriu, nu știe ce să mai facă pentru a nu-și pierde comoara, ascunzând-o de ochii tuturor.
Ba chiar, din cauză că buzunarele servitorilor sunt prea largi și deci numai bune pentru furat, Harpagon decide să le strâmteze.
Pe decursul întregii piese, unde aflăm că cei doi copii ai lui Harpagon, Eliza și Cleante, s-au îndrăgostit de persoane fără mijloace financiare, vedem cum strădania principală a tatălui este de a le găsi parteneri cu bani, care să nu ceară zestre, pentru a nu fi nevoit să umble în propriile sale cufere, iar averea să-i rămână neatinsă.
Apogeul tragi-comediei este atins atunci când cineva îi fură lui Harpagon caseta cu bani îngropată în curte.
Ancheta începută pentru descoperirea hoțului scoate la iveală niște lucruri neașteptate despre cei de care sunt îndrăgostiți Eliza și Cleante, iar totul se termină cu bine și fără cheltuială, spre satisfacția avarului Harpagon.
„Bolnavul închipuit” îl are în centru pe Argan, un ipohondru care vrea să-și mărite fata cu fiul unui doctor, care urmează să devină și el doctor în curând, totul pentru a avea oricând un medic la dispoziția sa, gratis.
În scenă își face intrarea și Beline, cea de-a doua soție a lui Argan, care îl manipulează pe acesta să-i lase ei întreaga avere, iar Angelique, fiica lui, să fie trimisă la mănăstire dacă nu va accepta să se mărite cu Thomas, fiul doctorului.
Factorul contrastant în toată povestea este Beralde, fratele lui Argan, care încearcă să-l convingă pe acesta din urmă că are o sănătate perfectă și că medicii care-l consultă nu-s decât niște șarlatani.
De altfel, anterior, Thomas spusese că i se pare mai ușor să trateze săracii, că trebuie doar să urmeze procedura, iar aceștia sunt mulțumiți, indiferent de rezultat, pe când, în ceea ce-i privește pe bogați, aceștia chiar se așteaptă să fie vindecați!
Deși Argan rămâne neînduplecat în dorința de a o trimite pe Angelique la mănăstire din cauză că refuză măritișul cu Thomas, iar astfel îi răpește șansa de a avea un doctor personal, acceptă planul pus la cale de Beralde și Toinette, servitoarea, de a se preface mort pentru a vedea cum va reacționa soția lui, Beline.
Aflând că Argan a murit, aceasta este cuprinsă de o bucurie fără margini și începe să-i spună soțului ei în fel și chip, crezând că acum poate pune mâna pe banii acestuia.
La același test este supusă și Angelique, care plânge și care-i spune celui cu care voia să se mărite, iubirea ei secretă, că, acum, împotriva ultimelor dorințe ale tatălui ei, nu mai pot face asta.
Primul test se soldează cu fuga înspăimântată a lui Beline, iar a doua cu acordul lui Argan ca Angelique să se mărite cu iubitul ei, cu condiția ca acesta să se facă medic. Totuși, Beralde are o idee mai bună și pe placul lui fratelui său: ca Argan să se facă medic.
A treia și ultima piesă, „Mizantropul“, ni-l prezintă pe Alceste, un urâcios care-i critică pe cei din jur fără a vedea mizeria din propria curte și care ajunge la final să ia decizia de a părăsi societatea umană.
Dacă primele două piese mi-au plăcut, despre „Mizantropul” nu prea am ce spune, în afară de „meh”!
Alte piese de teatru pe care le-am citit sunt trilogia „Oedip“, de Sofocle, „Livada cu vișini”, „Trei surori”, „Pescărușul” și „Unchiul Vanea”, de Anton Cehov.
„Negaționismul de stânga“, de Thierry Wolton, istoric și profesor la École Supérieure de Commerce din Paris, o carte scurtă, însă plină de idei interesante.
Încă de la bun început, Wolton ține să amintească un lucru la care m-am gândit adesea și anume asemănarea ideologică și culturală dintre creștinism și comunism.
De altfel, ținând cont că majoritatea habotnicilor sunt de dreapta, este întotdeauna un exercițiu interesant să le amintești că dreapta lor capitalistă și aflată în slujba profitului e în contradicție cu dogma creștină a modestiei, a sărăciei și a ajutorării celor mai puțin norocoși.
„Comunismul s-a născut în Europa, să nu uităm, și a prosperat în parte grație tradiției creștine din care s-a inspirat: cei din urmă vor fi cei dintâi, a spus Cristos, cei săraci vor fi stăpânii lumii, promite marxism-leninismul. Aceste rădăcini ne ajută să înțelegem de ce e atât de greu de privit în față această filă de istorie.“
După ce termină din a arăta moștenirea creștină a comunismului, autorul trece la a prezenta similaritățile/diferențele dintre comunism și nazism.
Această analiză este mult mai aprofundată de autori ca Svetlana Aleksievici sau Anne Applebaum. De exemplu, în una dintre cărțile sale, „Gulag. O istorie“, Applebaum se întreabă de ce comunismul nu este atât de blamat precum nazismul, deși a fost mult mai ucigaș.
Ca exemplu a conștiinței socio-culturale a maselor, ea spune că nimeni nu ar cumpăra niciodată de la un talcioc însemne naziste, însă când vine vorba de secera și ciocanul turiștii se înghesuie cu râsul pe buze să cumpere însemne comuniste și chiar să le și poarte.
O altă mențiune pe care aș vrea să o fac față de citatul de mai jos al lui Wolton este din aceeași carte a lui Applebaum, vis-a-vis de larghețea termenului de „clasă”.
Culegând mărturii de la cei care au trecut prin gulag, o femeie îi povestește lui Applebaum că teroarea psihologică de a nu ști când vei fi arestat, dacă vei fi arestat, este mult mai distrugătoare decât actul în sine. Odată arestată, femeia a spus că s-a liniștit. Gata, se întâmplase.
Aceeași femeie spune că după ce a fost ținută timp de câteva luni într-un beci din Lubianka, faimoasa și înspăimântătoarea închisoare din Moscova, atunci când a fost trimisă în gulag a sărutat pământul gol și s-a îmbăiat în lumină. Timp de luni de zile stătuse într-un beci, iar atunci a realizat de cât de puțin are nevoie omul: de lumina soarelui și de pământ sub picioare.
„Rasa e criteriul crimei naziste, clasa, cel al crimei comuniste, amândouă ajută la justificarea masacrelor, însă cu o diferență importantă, plină de consecințe: rasa e o invariabilă care-l exclude pe „Celălalt”; clasa e o variabilă lăsată la discreția puterii exterminatoare în funcție de interesele sale politice. În primul caz, „dușmanul” care trebuie înlătura e desemnat limpede; în cel de-al doilea, oricine poate deveni „dușmanul”, în funcție de nevoile regimului, preocupat să alimenteze motorul istoriei pe baza determinismului marxist. Dacă termenul genocid se potrivește crimelor naziste, neologismul „clasicid” pare să concorde cel mai mult cu natura crimelor comuniste.“
Tot din cărțile lui Applebaum aprofundasem faptul că nu sovieticii fuseseră primii care să-și exileze condamnații (prin folosirea Siberiei ca pe o mare închisoare), că Imperiul Britanic o făcuse înainte lor prin desemnarea Australiei drept spațiu de detenție, insulă care avea apoi să se transforme într-o țară.
Cu toate astea, a fost o noutate pentru mine să aflu că naziștii s-au inspirat în practicile lor de la sovietici.
„Rudolf Hoss, comandant al lagărului de concentrare de la Auschwitz, a recunoscut, după Al Doilea Război Mondial, că primise de la SS instrucțiuni inspirate din regulile în vigoare în sistemul concentraționar sovietic. „Munca e o chestiune de onoare, de glorie, de curaj, de eroism”, proclama sloganul unui lagăr de la Kolîma, din ținutul siberian; „Arbeit macht frei”, „Munca te face liber”, mai putem citi și astăzi la intrarea în lagărul memorial de la Auschwitz.
Camerele de gazare sunt indisociabile de genocidul comis de naziști. În „Arhipelagul Gulag”, Aleksandr Soljenițîn arată cum imensitatea siberiană a scutit regimul sovietic să mai folosească această metodă de exterminare pe scară largă. Niște arhive ale poliției politice sovietice, scoase la iveală după căderea URSS, relevă totuși folosirea de către NKVD a unor camioane cu gaz destinate lichidării în număr mare a condamnaților din timpul Marii Terori din 1937-1938. Modus operandi era același pe care aveau să-l practice mai târziu naziștii: deținuții erau închiși goi în camioane pentru ca apoi călăii să le poată lua hainele nemurdărite. Mii de prizonieri sovietici au pierit astfel înainte ca regimul lui Hitler să hotărască aplicarea „soluției finale a problemei evreiești”, la conferința de la Wannsee din ianuarie 1942.
Când ucizi în masă apare problema cadavrelor care se-adună. Regimul sovietic s-a confruntat cu ea începând din anii ’20. Arderea s-a impus rapid drept soluția cea mai „rațională”, mai ales în vremea Marii Terori. Aino Kuusinen, deținută la închisoarea Lubianka, sediul cartierului general al NKVD de la Moscova, depune mărturie: „Fumul ăsta vine de la crematoriul din beci, i-a explicat o tovarășă de suferință. Acolo sunt arse cadavrele condamnaților. Soțul meu era ofițer, a dispărut în închisoarea asta. Pășim pe cenușa soțului meu asasinat!” Cuptoarele crematoriilor, de la Auschwitz și din alte părți, nu sunt un simplu „detaliu” al istoriei: folosirea lor constituie miezul totalitarismelor care au marcat secolul XX.“
Terminând și cu paralela dintre comunism și nazism, Wolton începe o analiză nouă: cea a modurilor în care stângismul și islamismul se contopesc în epoca noastră.
„Islamo-stângismul are drept caracteristică dorința de a înlocui fermentul revoluționar pe care-l îngrupa înainte proletarul cu musulmanul de astăzi, de a înlocui lanțurile ce trebuia rupte mai demult cu carcanul occidental care trebuie rupt acum pentru ca popoarele aflate sub strânsoarea lui să se elibereze. Atemporalitatea dușmanului, capitalist și imperialist, de ieri și de azi, echivalat cu democrația, permite acest transfer ideologic de la stângism la islamism.”
„Antisemitismul, vechi de când lumea, devine un punct de convergență între negaționiștii de dreapta și de stânga, prin întâlnirea dintre o ură de rasă, moștenitoare îndepărtată a culturii creștine, și ura de clasă inspirată din marxism-leninism. Islamiștii vădesc toate astea prin războiul declarat societăților deschise, pentru care Israelul rămâne un simbol, pe cât se poate – orice-ar spune Badiou -, în plus unul aflat în prima linie.”
Deși o asemănare între stângism și islamism poate suna exagerată la o primă audiție, nu este. Din moment ce comunismul își are rădăcinile în religie, iar toate religiile sunt în mare parte similare, punctele comune sunt mai mult decât evidente.
În acest caz islamismul este ales ca asemănare cu stângismul nu din cauză că ar fi singura religie ce i se aseamănă, ci din cauză că islamismul i se asemănă inclusiv prin militantism, prin asaltul asupra modernității.
Desigur, nici creștinismul nu este o oază de progres, însă partea sa militantă este mult mai domoală, ori mai redusă în dimensiune decât cea a Islamului radical.
„Punctele comune între islamism și marxism-leninism sunt numeroase. Fără să le acoperim pe toate, putem aminti: supunerea față de Idee – ascultarea de Coran/ordinele partidului; o aceeași pretenție de a-i apăra pe cei oprimați și pe cei săraci – cei umiliți de Occident/cei exploatați de capitalism; o viziune holistică similară despre lume în care individul nu există în afara apartenenței lui – religioasă/la o clasă socială; o voință de a a-i prosti pe oameni pentru ca aceștia să nu se mai poată împlini – obscurantism religios/dictatul cultural al partidului-stat. Cele două religii se opun mai ales progresului și emancipării indivizilor pe care acest progres se presupune c-o aduce. Ele lucrează în contra modernității. Eșecul comunismului, pe care negaționismul de stânga refuză să-l recunoască, nu e decât un lung șir de pagube produse de acest mers în contra modernității, pe care islamismul îl întruchipează de-acum în zonele controlate de el.”
„Taras Bulba“, de Nikolai Gogol, un roman odă în cinstea cazacilor ucraineni, neam independent și care s-a ridicat adesea împotriva conducerii altora, cea mai faimoasă fiind revolta lui Pugaciov din secolul al 18-lea.
Povestea începe cu cei doi fii ai lui Taras Bulba, Andrei și Ostap, care se întorc acasă după ce au studiat la institutul din Kiev și pe care tatăl vrea să-i facă acum bărbați, cazaci adevărați.
Iar cum niciun cazac nu este cu adevărat bărbat până când nu a luat parte la o luptă, Taras Bulba îi instigă pe cei din Zaporoje să pună mâna pe arme.
Cartea fiind una profund anti-poloneză, de înțeles ținând cont de istoria polonezo-rusă (ucraineană), atât teritorială, dar și religioasă (catolicism vs. ortodoxism), însă și una în care Gogol tratează Ucraina ca pe o parte a Rusiei, ca pe teritoriul său vestic, nu ca pe o națiune independență.
Această viziune a lui Gogol, cel mai de seamă autor ucrainean, este adesea folosită de ruși pentru a arăta că Ucraina a fost dintotdeauna Rusia, ci nu un neam separat.
De menționat o altă trăsătură a cărții – anti-semitismul profund. Evreii sunt portretizați de Gogol ca o subspecie servilă și vicleană, care nu face nimic altceva decât să-i exploateze pe oamenii cinstiți. Ținând cont de contextul istoric al felului în care erau văzuți evreii nu doar în estul Europei, ci pe tot globul, nu e ceva surprinzător.
Yankel, unul dintre personajele principale, un evreu pe care Taras Bulba îl salvează de la moarte și la al cărui ajutor apelează mai încolo, este și el descris cu niște epitete și în niste circumstanțe nu foarte flatante.
Revenind la acțiunea romanului, Taras Bulba și cei doi fii ai săi, alături de mii de alți cazaci, atacă un castel polonez și încearcă să-i asedieze prin înfometare pe cei care se ascund în spatele zidurilor.
Însă Andrei, fiul cel mic al lui Taras Bulba, se îndrăgostește de o femeie aflată în castel și decide să lupte împotriva cazacilor.
Problemele lor nu se termină aici. Aflând că după ce au plecat din Zaporoje tătarii au năvălit în oraș și au luat ostatici, cazacii trebuie să hotărască cine rămâne să continue asediul și cine pleacă pe urma tătarilor.
Deși literar vorbind mi-a plăcut „Taras Bulba“, nu pot spune că-mi oferă vreun principiu de viață sau că m-a ajutat să evoluez în vreun fel. Chiar dacă înțeleg că multe dintre ideile enunțate de Gogol țin de contextul istoric, nu am putut empatiza cu militarismul și dragostea de conflict a cazacilor, cu anti-semitismul sau cu anti-polonismul.
Gogol e un scriitor minunat, iar alte lucrări de-ale lui mi-au plăcut mai mult, însă cea de față are prea multă ură față de oameni pe criterii de rasă/etnie/naționalitate pentru a-i aprecia mai mult decât valoare literară.
