„Du-te și pune un străjer“, de Harper Lee, doar a doua carte scrisă vreodată de aceasta și, totodată, continuarea primei, „Să ucizi o pasăre cântătoare“.
Recunosc, am pornit la drum cu această carte având niște așteptări foarte mari, unele care au fost înșelate, iar altele care au fost depășite. Comparația cu prima carte este și va fi inevitabilă.
Dacă în „Să ucizi o pasăre cântătoare” Harper Lee ni-l înfățișează pe Atticus aproape din postura unui om perfect, fără de greșeală, în „Du-te și pune un străjer” vedem o versiune a personajelor mult mai imperfectă, implicit mult mai umană.
Aceasta opoziție este și principala senzație cu care am rămas după ce am citit cea de-a doua carte: deși scriitura nu a mai fost la fel de bună, iar povestea nu la fel de captivantă, cumva totul a fost mai real, mai pământean.
Acțiunea se petrece la 20 de ani după evenimentele din prima carte, când Scout se întoarce în locul copilăriei, Maycomb, Alabama, unde dă peste un Atticus, tatăl ei, ajuns la bătrânețe și lovit de boală.
Subiectul principal al cărții rămâne rasismul. Prin vocea lui Scout (Jean Louise), Harper Lee scoate în evidență greutatea și reticența ruralului de a renunța la rasism, în comparație cu urbanul, unde oamenii nu-și mai bat capul cu nuanța pielii pe care cineva o are.
De asemenea, cum ziceam mai sus, există o ciocnire între idealismele din prima carte și dura realitate din cea de-a doua. Dacă în prima Scout, din postura de copil, se uită la Atticus ca la un monument de integritate și bunătate, mulându-și sistemul etic după acesta, în a doua carte, ca adult, descoperă că până și Atticus are anumite prejudecăți, nefiind deloc un zeu, ci doar un om imperfect, ca noi toți.
Atticus așa cum l-a văzut ea și care a format-o nu era adevăratul sau, mai bine zis, deplinul Atticus. Dar tocmai din cauză că ea a văzut doar o reflecție de-a lui și că a ajuns să o oglindească are loc acum această ciocnire dintre ideal și realitate.
Poate că asta-i principala lecție pe care Harper Lee încearcă să ne-o transmită prin „Du-te și pune un străjer“: că nimeni nu e perfect și că, adesea, impresiile pe care ni le facem se pot spulbera atunci când se suprapun realității.
De Harper Lee am citit și prima parte a acestei povești, „Să ucizi o pasăre cântătoare“.
Eu am citit doar prima parte, mi-a și plăcut mult, dar nu mi-am făcut curaj pentru volumul de față tocmai datorită recenziilor negative. Acum, citind la tine, mă gândesc că ar fi totuși un exercițiu interesant.
Nu este la fel de bună, dar în mod clar merită citită. Chiar și pentru unicul motiv de a afla continuarea poveștii.