„Balcanii. De la sfârșitul Bizanțului până azi“, de Mark Mazower, istoric britanic și profesor de istorie la Universitatea Columbia din New York.
Deși este mai degrabă un rezumat al istoriei balcanice de la căderea Constantinopolului și până astăzi, autorul bifează toate punctele importante și aduce un strop de lumină asupra modului și, mai important, motivelor care au influențat evoluția regiunii.
Prima parte a cărții se ocupă de modul în care Imperiul Otoman a dominat peninsula balcanică și a gestionat diversitatea etnică dintre granițele sale.
Mazower începe aratând că din moment ce viziunea otomană asupra popoarelor nu conținea principiul de etnie, ci doar pe cel de religie, conflictele etnice au fost inexistente.
Indiferent de etnie, toți erau supuși ai imperiului, diferența făcându-se între credincioși (musulmani) și ghiauri (non-credincioși, creștini). Pentru a putea avansa în societate, un supus al imperiului, indiferent de etnie, nu trebuia decât să se convertească la Islam.
Asta nu înseamnă că nu existau discriminări sau că creștinii nu aveau un statut inferior în imperiu sau că nu planau anumite interdicții asupra lor, însă linia generală era de tolerare și oferirea posibilității de convertire.
Faptul că exista un principiu de în mare parte lăsare în pace a creștinilor iese în evidență și din faptul că aproape 80% din Europa otomană a rămas creștină.
„Creștinii, ca și evreii, erau recunoscuți drept dhimmi – popoare protejate – cărora li se acorda o anumită autonomie și dreptul de a-și urma propriile obiceiuri, cu condiția să rămână loiali și să-și plătească taxele.”
Evreii și non-credincioșii erau tolerați și acceptați în Imperiul Otoman, mult mai mult decât situația inversă a musulmanilor din vestul creștin, care erau supuși prigoanelor și cruciadelor.
Pentru a caracteriza mai bine viziunea otomană asupra multiplelor popoare dintre granițele sale, Mazower arată că „lipsa de evlavie era mult mai gravă decât apartenența la altă credință”. Cumva că a crede în altceva era tolerat, dar a nu crede în nimic, ori a nu fi evlavios în religia pe care o aveai nu era privit cu ochi buni.
Coexistența religiilor prezente printre popoarele din Imperiul Otoman a reprezentat într-o oarecare măsură și o întrepătrundere a lor. Musulmanii vizitau ocazional rabini evrei, iar înainte de a pleca pe mare marinarii musulmani îi întrebau pe cei greci și ortodocși dacă apele fuseseră binecuvântate anterior, renunțând la călătorie dacă răspunsul era negativ.
În caz de pericol, marinarii de toate credințele se îndreptau spre icoana Fecioarei Maria, recunoscută drept pastor al celor care călătoreau pe apă.
De cealaltă parte, țăranii insuficient de educați pentru a pricepe dogma religioasă și care adoptau religia doar de teamă, ca pe o asigurare, erau incapabili să decidă care religie e mai bună: Islamul sau Ortodoxia. Astfel, preferau să meargă la sigur și să le practice pe ambele: vinerea se duceau la moschee, iar duminica la biserică.
Trebuie însă spus că toleranța religioasă era mult mai prezentă la sate, decât la orașe, și mult mai puțin prezentă în epoca finală a Imperiului Otoman, odată cu masacrele comise de turci asupra armenilor și grecilor, asta poate și ca reacție la acțiunilor creștinilor care începuseră să militeze pentru eliberarea de sub jugul otoman + presiunile creștine externe, exercitate de Rusia și Austro-Ungaria.
Revenind la problema etniei, diversele popoare din imperiu nu se identificau pe seama ei, ci pe seama religiei.
De exemplu, țăranilor bulgari nu le păsa că slujba ortodoxă se ținea în greacă, nu în bulgară. Tot ortodoxă era, iar ei oricum vorbeau și greaca, așa că nu era nicidecum deranjați.
Naționalismul care avea ulterior să facă ravagii in Balcani, spune Mazower, nu era originar din est, ci importat din vest, o ideologie născută în timpul Revoluției Franceze și a celei americane, o ideologie care avea să dea peste cap organizarea maselor pe baza religiei, cum era în Imperiul Otoman, și începerea coalizării popoarelor pe seama etniei.
Spre finalul cărții, vedem decăderea Imperiul Otoman și ridicarea la putere a statelor etnice, laolaltă cu conflictele născute de această ideologie.
Primul Război Mondial, de altfel, își poate retrasa istoria în Revoluția Franceză, care a dat naștere naționalismului. Odată cu decăderea Imperiului Otoman și independența unor state fondate pe baze etnice – Serbia, Grecia, Bulgaria sau România – care aveau populații de aceeași etnie rămase în afara granițelor – au fost făcuți primii pași către viitoare conflicte.
Gavrilo Princip, un etnic și naționalist sârb care locuia în Bosnia și Herțegovina aflată sub controlul Austro-Ungariei, supărat că țara sa nu este lăsată să se alipească la Regatul independent al Serbiei, l-a ucis pe Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Austro-Ungariei.
De asemenea, printre ultimele pagini, autorul tratează războaiele iugoslave și pe cel din Kosovo, toate dictate de naționalismul sârb, de purificări etnice, deci de mase de oameni motivați și coalizați în jurul etniei, nu a religiei, ca în trecut, sau a umanismului, către care ar trebui să evoluăm.
