„Ignoranța“, de Milan Kundera, scriitor care, în opinia mea, merită cu desăvârșire Nobelul pentru literatură și sper că-l va și căpăta în curând, cât încă mai este în viață.
„Ignoranța”, la fel ca multe, ori mai bine zis ca o bună parte din opera lui Kundera, are o nuanță tomnatică, de nostalgie, și chiar despre nostalgie este vorba, nostalgia emigrantului care se întoarce acasă.
„Ziua era luminată de frumusețea țării părăsite, noaptea de groaza de a reveni în ea. Ziua îi arăta paradisul pe care-l pierduse, noaptea infernul din care fugise.”
După 20 de ani, Irena, fugită din Cehoslovacia, se întoarce acasă. Pe tot decursul acestor ani visase pe timp de zi că este înapoi, în raiul în care copilărise, simptom al memoriei selective care adesea ne arată doar lucrurile bune din trecut.
Însă, pe când ziua visează la Cehoslovacia, noaptea are coșmaruri că este înapoi în spatele Cortinei de Fier, în acel loc care a cunoscut deziluzia Primăverii de la Praga, deziluzia intervenției brutale a sovieticilor.
Încă din primele pagini, Kundera explică termenul ignoranță, care, în franceză este desemnat a însemna (și) uitare. Despre uitare și nostalgie este vorba.
Irena se întoarce acasă într-un loc care nu mai e acasă, un loc cu care nu se mai identifică în prezent. Sigur, trecutul îi este aici, însă trecutul îi este inaccesibil, doar prezentul îi e la îndemână.
Nostalgia și ignoranța (uitarea) se îmbină pentru a crea psihicul emigrantului întors acasă și care simte că nu mai are ce căuta acasă, că acest acasă nu mai este acasă, că acasă a devenit locul unde a fugit de acasă.
Un alt moment important pentru definirea condiției emigrantului întors în țara de origine este cel în care Irena se întâlnește cu niște vechi prietene, iar acestea o văd ca pe o străină.
Nu a fost în Cehoslovacia să trăiească tot ce au trăit ele și, în plus, are și niște obiceiuri stranii. Pe când prietenele ei beau bere, ea, franțuzită, preferă vinul. Un mic detaliu care îi arată Irenei că nu mai aparține acestui loc și un mic detaliu care le arată și conaționalelor ei că Irena nu mai este de-a lor, că Irena este o alta, că Irena s-a schimbat.
Este o emigrantă, o cehă pervertită care s-a rupt de firul țării timp de 20 de ani, fir pe care nu mai are cum să-l înnoade la loc.
„Igoranța” este o carte minunată nu doar pentru cum este scrisă, ci pentru că-ți aduce în față dualitatea dintre idealizarea care naște nostalgie și ignoranța (uitarea) care te face să te întorci în locuri de care nu mai aparții.
O mică poveste care ajută la înțelegea lucrurilor care se întâmplă în mintea unui emigrant.
De Milan Kundera am mai citit „Insuportabila ușurătate a ființei“, „Gluma“, „Sărbătoarea neînsemnătății”, „Identitatea“, „Lentoarea”.
