„Gluma“, de Milan Kundera, carte simbol pentru absurditatea și rigiditatea cadrelor „socialiste”, unde o simplă glumă este interpretată drept un atentat la ordinea de stat.
Ludvik, sub forma unei glume, îi trimite unei prietene o carte poștală pe care scrie „Optimismul este opiumul popoarelor! O atmosferă sănătoasă miroase a prostie! Trăiască Trotsky!”
Textul lui este însă interceptat de instituțiile de partid, iar Ludvik, deși un susținător fervent al comunismului, este calificat de regimul care nu știe de glumă drept dușman al poporului, este dat afară din facultate și trimis să-și facă stagiul militar într-o mină.
Acrit din cauza felului în care viața i-a fost curmată de o simplă glumă, Ludvik decide să se răzbune, iar oportunitatea de a face asta apare când o întâlnește pe Helena, soția lui Pavel Zemanek, adică acel bun prieten al său care, în timpul ședinței în urma căreia Ludvik fusese dat afară din facultate, votase și el pentru excludere.
Astfel, ca răzbunare pentru gestul lui Pavel, Ludvik decide să o seducă pe Helena.
„Totul e ca omul, așa cum e, să nu se rușineze vrând ceea ce vrea și dorind ceea ce-și dorește. În general, oamenii sunt sclavii unor prescripții. Nimeni nu le-a spus că trebuie să fie așa sau așa, iar ei se străduiesc să fie așa, și, de fapt, până la moarte nu află despre ei cine au fost și cine sunt. Și astfel, nu sunt nimeni și nimic, acționează duplicitar, neclar, haotic. Înainte de orice, omul trebuie să aibă curajul de a fi el însuși. Iar eu vă spun, de la bun început, că sunteți pe placul meu și că vă doresc, în ciuda faptului că sunteți femeie măritată; altfel n-o pot spune, și nici să n-o spun nu pot.“
Cu toate astea, această a doua glumă din roman nu decurge nici ea conform planului, iar Ludvik este forțat să constate că rezultatele acestor fapte nu sunt din vina celor care le inițiază, ci că provin dintr-un fel de inevitabilitate istorică, revolta împotriva ei fiind inutilă, din moment ce este o forță care nu poate fi controlată sau schimbată.
Mai jos un citat din gândurile lui Ludvik care mi s-a părut interesant când vine vorba despre ateismul – în general – stângii.
„Biserica n-a înțeles că mișcarea muncitorească era mișcarea oropsiților și a suspinătorilor tânjind după dreptate. În totală contradicție cu spiritul lui Cristos, ea le-a întors spatele, nefiind interesată să se îngrijească împreună cu ei și pentru ei de instaurarea împărăției Domnului pe pământ, s-a solidarizat cu opresorii, păgubind în felul ăsta mișcarea muncitorească de credința în Dumnezeu. Iar acum și-a găsit să-i ceară socoteală și să-i reproșeze ateismul? Câtă ipocrizie fariseică! Da, mișcarea socialistă e ateistă, eu unul însă văd în asta o mustrare a divinității adresată nouă, creștinilor! O mustrare pentru lipsa noastră de caritate față de amărâți și suferinzi.
Și ce-mi rămâne de făcut în această situație? Să mă îngrozesc de scăderea numărului celor care frecventează biserica? Să mă îngrozesc de faptul că în școli elevii sunt învățați în spiritul gândirii antireligioase? Ce nesăbuință! Adevărata religie nu are nevoie de favorurile puterii lumești. Dizgrația puterii lumești nu face decât să întărească puterea credințelor.
Și-atunci mă întreb: să lupt împotriva socialismului fiindcă, din vina noastră, e fără Dumnezeu? Mai mare nesăbuință! Pot, cel mult, să deplâng și să regret profund tragica eroare care a îndepărtat socialismul de credința în Divinitate.”
„Gluma” lui Milan Kundera este o carte a râsului în față absurdului, râzi, dar râzi cumva forțat de absurditatea situațiilor din ea, unde zâmbetul se transformă mai degrabă într-un rictus. Oricum, ca în cazul majorității operelor lui Kundera, o carte excelentă.
Romanul a fost ecranizat în 1968, dar a fost imediat interzis după ce Primăvara Pragheză a căzut victimă tancurilor sovietice.
De Milan Kundera am mai citit „Insuportabila ușurătate a ființei“, „Sărbătoarea neînsemnătății”, „Ignoranța“, „Lentoarea”, „Identitatea“.
