„Supunere“, de Michel Houellebecq, o carte care m-a atras prin încadrarea sa drept o distopie (ficțiune) politică, dar care m-a cam plictisit din lipsă de acțiune, deși, după ce lectura s-a mai sedimentat, am început să-i văd un oarecare merit.
Acțiunea îl urmărește pe Francois, profesor universitar la Sorbona, un misogin care-și regulează ocazional studentele, în principal pe Myriam, o evreică pe care o va pierde pe decursul cărții în favoarea emigrării în Israel.
Dar și Francois urmărește evoluția a ceva, în timp ce acțiunea îl urmează pe el, anume islamizarea Franței, nu, nu prin violență, ci prin alegeri democratice, Frăția Musulmană reușind să se instaleze la conducerea țării.
„Supunere” poate fi văzută și ca o critică a ambelor paliere politice, stânga și dreapta, a căror eșec pavează drumul către putere pentru partidul Frăția Musulmană. Dacă vreți, o paralelă cu politica lumii reale, unde deziluzia atât față de dreapta, cât și față de stânga a dus la alegerea unor așa-ziși oameni anti-sistem precum Donald Trump în SUA sau Jair Bolsonaro în Brazilia.
Seculara și legendara universitate Sorbona este astfel islamizată, iar lui Francois i se oferă un post în noua organigramă. Și până la urmă, de ce nu, se întreabă Francois, de ce să nu accepte, de ce să nu se supună?
Îmi mențin impresia că romanul lui Michel Houellebecq, deși avea niște premize minunate, m-a plictisit în mare măsură. Cu toate astea, după ce lectura s-a mai așezat, am înțeles că poate stilul pasiv și anost al cărții este în sine un fel de supunere, că transmite fix ideea pe care autorul a vrut să o ofere cititorilor săi.
Se poate. E o perspectivă care mi-a mai îndulcit experiența, însă tot nu cred că aș recomanda-o cuiva.
„Inimă de câine” și „Însemnări pe manșete“, de Mihail Bulgakov, două nuvele extrem de diferite, atât ca subiect, cât și în privința calității.
Prima dintre ele, „Inimă de câine“, aduce aminte de o combinație între „Insula doctorului Moreau“, a lui H.G. Wells, „Metamorfoza” lui Kafka și un absurdism comic marca Gogol, dar nu la fel de reușit.
Narațiunea debutează la persoană întâia, dar naratorul este unul neobișnuit: un câine vagabond care se chinuie să supraviețuiască pe străzi, înfometat și înfrigurat.
Asta până în ziua în care este momit de profesor, un medic eminent, la el acasă și ulterior devine subiectul unui experiment: creierul unui bărbat decedat de curând este transplantat în corpul câinelui, iar animalul începe, cătinel, să se transforme în om, dar nu în orice om, ci în proletarul revoluționar al anilor ’20, bădăran și incult.
Desigur, se subînțelege ironia pe care autorul o îndreaptă împotriva acestei clase atât de populare în acei ani ai Rusiei și împotriva bolșevismului în general. De asemenea, din acest punct Bulgakov abandonează narațiunea prin ochii câinelui și redă restul faptelor sub forma unor însemnări scrise în jurnalul asistentului profesorului.
Povestea, însă, nu are un final fericit pentru câinele devenit om, pe nume Șarik. Sătul de toate problemele iscate de noul nostru revoluționar cu inimă de câine, profesorul decide să renunțe la experiment și să-l readucă la vechea lui viață.
„Însemnări pe manșete” este mai puțin atractivă și chiar destul de plictisitoare. Deși probabil că subiectul a fost unul sensibil pentru Bulgakov, nu mi s-a părut bine pus în scenă.
Cadrul folosit este tot cel al Rusiei revoluționare, unde întreaga pânză socio-culturală începe să fie redesenată de către bolșevici. Scriitorii nu scapă nici ei de această remodelare.
Personajul principal al nuvelei ne este prezentat prins în hățișul birocratic în timp ce se străduiește să pună pe picioare un fel de asociație a scriitorilor, dar se lovește de tot felul de ciudățenii birocratice, adunate laolaltă cu prostia și răutatea noii tagme de funcționari.
„Red Famine. Stalin’s War on the Ukraine“, de Anne Applebaum. O carte în care autoarea aduce în prim plan Holodomor-ul, fratele similar ca nume, dar mult mai puțin cunoscut al Holocaustului.
Pe scurt, între anii 1932 – 1933, în urma unor politici dezastruoase, dar și intenționate ale conducerii URSS de la Moscova, 3,5 milioane de ucraineni au murit de foame, estimările generale situându-se între 3 și 12 milioane de victime.
După cum arată și Applebaum, foametea a avut numeroase cauze: de la colectivizare la transferul de alimente dinspre bogata și roditoarea Ucraină către Rusia și alte zone ale URSS.
Regimul de cote datorate de țărani statului a fost atât de aspru implementat încât acestora li s-au luat chiar și grânele rămase de sămânță, astfel că în sezonul agricol următor n-au avut nici măcar cu ce să însămânțeze câmpurile.
De altfel, țăranii se aflau și în fața unor dileme de care depindeau viețile lor:
„Instead, wrote Ivanisov, he and his fellow peasants were now in an impossible situation. If they worked hard and built up their farms then they became kulaks, ‘enemies of the people’. But if they took the other option and remained bedniaks, poor peasants – then they were worse off than the ‘American peasants’ with whom they were supposed to be competing. (…) The peasants knew that if they worked badly, they would go hungry. If they worked well, they would be punished by the state.“
Lipsa de motivație de a munci doar pentru a vedea că totul îți este luat de către stat, transferul de alimente dinspre Ucraina spre alte regiuni ale URSS, dar și pentru export, câmpurile rămase neînsămânțate, nepăsarea Moscovei față de foametea tot mai mare din Ucraina – posibil ca pedeapsă, ținând cont că ucrainenii s-au opus cel mai mult colectivizării și altor măsuri de sovietizare, precum stârpirea identității ucrainene -, toate acestea împreună pot fi văzute drept cauze care au dus la acest dezastru umanitar.
Holodomor-ul, clasificat drept genocid de 16 țări, dar nu și de Alexandr Soljenițîn, care spune că a fost similar foametei rusești din 1921 – 1922, ambele fiind rezultatul furtului de la țărani, nu a unui genocid, a dus și la acte de canibalism, ba chiar la vânarea copiilor de către adulți, la a mânca scoarță de copac, orice animal sălbatic, iarbă, frunze etc.
Applebaum aduce aminte și de magazinele pentru străini, URSS-ul conținea astfel de locuri, unde ucrainenii vindeau aurul pe care-l aveau pentru a face rost de mâncare.
Disperarea era atât de nemărginită încât pe lângă canibalism și copii vânați pentru a fi mâncați, se apela inclusiv la dezgroparea morților pentru recuperarea aurului care putea fi apoi vândut la magazinele destinate străinilor în schimbul mâncării.
Deși întrebarea genocidului rămâne nelămurită, cu greu se poate nega că Stalin n-ar fi știut ce se petrecea în Ucraina și că nu i-a păsat. Se poate să nu fi orchestrat foametea, să nu fi fost intenționată, ci doar rodul furtului, colectivizării și prostiei, însă, odată produsă, nici nu a fost oprită. Ucrainenii au fost lăsați să moară pe capete, foametea probabil fiind văzută drept o soluție de subminare a naționalismului ucrainean care dădea bătăi de cap URSS-ului.
„Red Famine. Stalin’s War on the Ukraine” rămâne una dintre acele cărți, multe de altfel, la finalul căreia poți doar răsufla ușurat că nu ai fost în locul acelor oameni și că tot ce ai acum, oricât de puțin, e mult, mult de tot.
De Anne Applebaum am mai citit „Gulag. A history“, „Iron Curtain. The crushing of Eastern Europe 1944 – 1956“, „Between East and West. Across the borderlands of Europe.”
„Mantaua“, „Nasul” și „Însemnările unui nebun“, trei povestiri foarte bune marca Nikolai Gogol.
Gogol, fără să știrbesc cumva din originalitatea și talentul său prin comparația asta, este un Kafka adăugit cu umor, capabil să spună povești absurde, unele în același timp tragice, altele în același timp comice prin ciudățenia lor.
Prima povestire, „Mantaua“, ne prezintă un mic funcționar sărac și jerpelit care constată într-o iarnă că-l cam trage vântul, vechea sa manta ponosită și cârpită de zeci de ori nemaiputând să facă față gerului.
Un fapt tragic pentru funcționarul nostru, care nu știe de unde să facă rost de bani pentru a-și croi o haină nouă. Cu chiu, cu vai reușește să adune fondurile, iar statutul său la birou se schimbă. Colegii încep să-l vadă într-o altă lumină și să fie mai prietenoși cu el.
Însă, din cauza unor circumstanțe, trebuie să se întoarcă acasă pe timp de noapte și este jefuit de manta de o bandă de derbedei. A doua zi cade la pat cu pneumonie și ulterior moare.
Cea de-a doua povestire, „Nasul“, este atât de suprarealistă, de comică și de absurdă încât la final nu te poți întreba decât „ce naibii am citit?”
Personajul principal se trezește într-o dimineață fără… nas. Nasul i-a fugit și s-a ascuns în pâinea unui frizer care, înspăimântat de ciudata întâmplare, îl aruncă în râul Neva.
Dar ce să facă actorul nostru principal, care, de altfel, deține o funcție importantă, fără nas? Cum să se prezinte în societate și la serviciu cu mutra desfigurată, lipsită de nas?
Cumva, totul se termină cu bine și domnul nas binevoiește să se întoarcă pe chipul posesorului său.
Ultima povestire din volum, „Însemnările unui nebun“, ne prezintă un funcționar rus care, după ce află că familia regală spaniolă a rămas fără moștenitor, începe, treptat, să-și dea seama că, de fapt, el este urmașul legitim al tronului spaniol.
Aruncat în spitalul de nebuni, funcționarul nostru continuă să creadă în continuare că totul este doar un plan bine ticluit pentru ca el să fie dus în siguranță în Spania și prezentat drept pierdutul prinț spaniol, moștenitor legitim al tronului rămas liber.
„Vara în care mama a avut ochii verzi“, de Tatiana Țîbuleac, în sfârșit o autoare basarabeană care să zic că mi-a plăcut, chiar dacă nu peste măsură.
Am mai citit autori basarabeni precum Liliana Corobca sau Iulian Ciocan, mi-au plăcut mult ideile de la care plecau cărțile lor, însă scrisul, slab, slab de tot, parcă are o reținere de a se deschide.
Nu a fost cazul la Tatiana Țîbuleac, chiar dacă la început limbajul mi s-a părut prea de Vice, prea forțat și lipsit de naturalețe. De cealaltă parte, poate e vina mea că am citit deja destule cărți cu personaje adolescentine rebele de la autori precum Chuck Palahniuk, Hubert Selby Jr., Anthony Burgess sau Irvine Welsh și mi s-a cam luat.
Însă, pe decursul lecturii a început să mă prindă povestea, mai ales talentul autoarei când vine vorba de metafore din care să țâșnească imagini extrem de vii.
Mai jos una dintre ele, când fiul rebel își așează mama bolnavă în cadă:
„Mama arăta ca un săculeț cu oase. M-am speriat când am văzut-o și i-am spus că nu o pot lăsa să se urce în cadă de una singură. Am luat-o în brațe și am lansat-o treptat pe apă ca pe o corăbioară de hârtie.”
„Vara în care mama a avut ochii verzi” este o carte scurtă, prea scurtă în opinia mea, mi-aș fi dorit ca povestea să aibă mai multă amplitudine, să am timp să mă scufund în ea.
În schimb, fiind atât de scurtă, se simte ca un pumn în stomac. Și poate că asta a și fost intenția autoarei.
Oricum, un roman bun care pune niște întrebări la care să te gândești: chiar dacă ai o relație nu tocmai ideală cu părinții, ce te faci când ei îți mor în brațe?
