Animalul inimii. Herta Muller

„Animalul inimii“, de Herta Muller, câștigătoare a premiului Nobel pentru Literatură în 2009. Iar românii, așa cum știu ei, chiar și când n-au niciun merit, au sărit la gâtul scriitoarei, luând-o ca pe una de-a lor.

„O românca de-a noastră a câștigat Nobelul” și așteptându-se probabil la tot felul de mulțumiri și elogii aduse țării. Dar nu-i chiar așa. Herta Muller n-are nimic în comun cu România, în afară de amintirile despre un loc totalitar în care a fost persecutată până când s-a simțit forțată să fugă.

Încă de la prima ei carte pe care am citit-o, care a fost „Animalul inimii“, mi s-a părut că Herta Muller scrie greoi și fad pentru mine. A trebuit să las cărțile ei o vreme să le aprofundez în subconștient pentru a descoperi rămășițele pe care le-au lăsat.

Deși n-aș recomanda, în mod normal, nimănui pe Herta Muller, dacă vrei totuși să citești povești vivide despre persecuție, atunci nu vei fi dezamăgit.

„Animalul inimii” este povestea a patru tineri care trăiesc într-un stat polițienesc, a se citi România ceaușistă. Lola se sinucide. Aparatul de stat, considerându-se trădat de moartea ei, Lola era datoare să-și închine viața sistemului, o exclude din partid și de la facultate.

Este momentul în care cei patru, naratoarea și trei bărbați, încep să ducă vieți subversive și caută să fugă în Germania.

„Când tăcem, suntem dezagreabili, când vorbim, devenim ridicoli”.

Mai jos, prima parte dintr-un dialog cu Herta Muller, care se comportă ca o doamnă cu bun simț, moderat de Gabriel Liiceanu, care are o atitudine rușinoasă.

Poate că filosoful român s-a simțit atacat când scriitoarea a condamnat românii că nu au luptat împotriva ceaușismului. Că a fost ultima țară care să se revolte și că în România dictatura a fost mai dură ca-n alte țări și pentru că n-a întâlnit opreliști.

De Herta Muller am mai citit „Încă de pe atunci vulpea era vânătorul“.

Idiotul. Feodor Dostoievski

„Idiotul“, de Feodor Dostoievski. Am citit romanul ăsta de căpătâi poate prea devreme, când eram prea mic pentru a putea asimila felul extrem de greoi de a scrie al clasicilor ruși.

Povestea începe cu Prințul Mișkin, acest minunat naiv în ceea ce privește răutățile claselor superioare ale nobilimii rusești. Prințul se întoarce în Sankt Petersburg după ce a petrecut mai mulți ani la o clinică din Elveția, unde a fost tratat de epilepsie.

Pe drumul spre Sankt Petersburg, Mișkin îl întâlnește pe Rogozin, un om din popor care-i spune despre pasiunea lui pentru Nastasia Filipovna, pasiune care va fi împărtășită și de către prinț.

Dar în grațiile lui Mișkin nu cade doar Nastasia Filipovna, ci și Aglaia Ivanovna, o femeie complet diferită de prima. Competiția pentru Nastasia va fi dură, ținând cont că Rogozin tocmai a moștenit o avere și vrea să o folosească pentru a o cuceri.

Deși toată lumea îl consideră idiot și slab de înger din cauză că suferă de epilepsie, Mișkin este de fapt un fin observator, un om de o bunătate naivă, care interpretează cu acuratețe comportamentul celor din jur.


Prințul Mișkin se întâlnește și cu o rudă îndepărtată din Sankt Petersburg, Lizaveta Epancina, care îl ajută să intre în cercurile de sus ale societății și i le prezintă pe fiicele ei, printre care și Aglaia Ivanovna.

Nastasia Filipovna alege să fugă cu Rogozin, care prinde ură pe Mișkin, după ce acesta s-a oferit să o ia de soție, iar puritatea lui a lăsat urme adânci în Nastasia Filipovna. Orbit de gelozie, Rogozin îl atacă pe Mișkin cu un cuțit, dar fuge când acesta are o criză de epilepsie.


Cele două femei, alături de principalii lor pretendenți, Prințul Mișkin și Rogozin, se întâlnesc. Aglaia o atacă pe Nastasia, care-l trimite pe Rogozin la plimbare și-i cere lui Mișkin să rămână cu ea. Prințul îi ia apărarea Nastasiei, iar Aglaia, enervată, pleacă.

Prințul Mișkin și Nastasia Filipovna se logodesc, iar Epancinii rup toate legăturile cu el, după ce comportamentul lui față de Aglaia Ivanovna, fiica lor, este condamnat public.

Mișkin susține că Nastasia este o ființă autodistructivă și că va ajunge moartă dacă el nu va sta cu ea să o îngrijească. Toată lumea bănuiește că e nebun.

Când ajunge în locul unde are loc căsătoria și unde Prințul Mișkin o așteaptă, Nastasia Filipovna îl vede pe Rogozin în public, fuge la el și-i cere să o ducă oriunde. Prințul nu este surprins să-i vadă fugind împreună.

Rogozin îi dă de urmă lui Mișkin și-l aduce la el acasă, unde îi arată cadavrul Nastasiei Filipovna, înjunghiată în inimă. La începutul cărții, Prințul Mișkin spusese că, cel mai probabil, Rogozin o va lua pe Nastasia Filipovna de soție și în decurs de o săptămână o va și ucide.


Rogozin este condamnat la 15 ani de muncă silnică în Siberia, Prințul Mișkin înnebunește și este dus înapoi la clinica din Elveția, iar Aglaia este căsătorită cu forța de Epancini cu un conte polonez bogat, care de fapt nu e nici una, nici alta.

„Idiotul” este o poveste extraordinară și colosală, atât ca dimensiune, cât și ca informație, personaje și fire narative. Mi-a plăcut la nebunie.

În ceea ce privește ecranizările cinematografice, o recomand pe cea din 2003, operă a televiziunii de stat rusești: 10 episoade a 50 de minute bucata. Foarte-foarte bună ideea de mini-serie pentru un roman mamut.

De Feodor Dostoievski am mai citit „Crimă și pedeapsă“, „Amintiri din casa morților“, „Frații Karamazov“, „Însemnări din subterană“, „Demonii“, „Adolescentul“, „Oameni sărmani“, „Satul Stepancikovo și locuitorii săi“, „Nopți albe“, „Visul unchiului“, „Un roman în nouă scrisori“, „Eternul soț“, „Umiliți și obidiți“.

Meserie! David Lodge

„Meserie!“, de David Lodge. O carte delicioasă, care face parte din trilogia universitară a autorului britanic și care mai conține „Schimb de dame” și „Ce mică-i lumea“.

Acțiunea se învârte în jurul a două personaje din orașul fictiv Rummidge, bazat pe Birmingham, Robyn Penrose, profesoară universitară, feministă, și Vic Wilcox, managerul unei companii.

Nici nu sunt multe de spus despre cărțile lui David Lodge. Sunt amuzante și-ți stârnesc un râs sănătos, cu poftă, mai ales când e vorba de trilogia universitară, care-i scrisă cu mult șarm și într-un stil jucăuș.

„Meserie” și „Ce mică-i lumea” au fost excelente. Mai trebuie să citesc „Schimb de dame” pentru a da gata toată seria.

Ordinea pentru trilogia universitară este:

  1. Schimb de dame
  2. Ce mică-i lumea!
  3. Meserie!

De David Lodge am mai citit „Răcane, nu ți-e bine!“.

Amurgul gândurilor. Emil Cioran

„Amurgul gândurilor“, de Emil Cioran. Cartea asta am citit-o tot în nisipul de la Sulina, la fel cum a fost cazul și cu „Pe culmile disperării“.

„Amurgul gândurilor” continuă căutările fără sfârșit ale filosofului român, care și-a trăit marea parte a vieții la Paris.

Continuă durerea lumii strânsă într-un singur om și continuă dragostea doar ca expresie a suferinței, nefericirea ca inspirație, viața ca tărâm al despărțirii.

Filosofia neguroasă a lui Emil Cioran continuă la fel de sensibilă și cutremurătoare. Mereu la fel de delicioasă.

„De atâta puritate, vedem prin noi. Astfel ajungi să asiști la tine însuți”.

„
Și viața ce-i, dacă nu locul despărțirilor”.

„
Feriți-vă de oamenii incapabili de viciu, deoarece prezența lor nu poate fi decât plictisitoare, incoloră și fadă”.

„
De oameni mă separă toți oamenii?”

„
A rămâne singur cu întreaga iubire, cu povara infinitului erotic – iată sensul spiritual al nefericirii în dragoste, încât sinuciderile nu sunt probe ale lașității omului, ci ale dimensiunii inumane ale iubirii”.

„
Sunt unii oameni atât de proști, că de le-ar apărea vreo idee la suprafața creierului, ea s-ar sinucide din groaza de singurătate”.

„
Una este să descoperi pe Dumnezeu prin neant, alta să descoperi neantul prin Dumnezeu”.

„
Oamenii cad spre cer; căci Dumnezeu este un abis privit de jos”.

Blestemați. Chuck Palahniuk

„Blestemați“, de Chuck Palahniuk. Povestea începe cu Madison, o fată în vârstă de 13 ani, care se trezește în Iad.

Fata ar fi murit și ajuns în împărăția lui Lucifer după ce a fumat un joint. Aici, își face rapid o gașcă și dă o tură Iadului, unde are și o slujbă în telesales.

Doar bolnavii și bătrânii îi răspund lui Maddie la telefon și sunt fermecați de ea. Fata îi convinge să comită păcate capitale pentru a se asigura că-i va avea cu ea în Iad.

Devine principalul colecționar de suflete din Iad și, astfel, își formează o armată de admiratori cu care îi învinge pe bătăușii Adolf Hitler, Vlad Țepeș sau Catherine de Medici.

Adolescenta devine atât de populară încât chiar și Lucifer încearcă să o convingă că e propria lui creație, având misiunea de a aduce cât mai multe suflete în Iad.

Maddie află că, de fapt, nu a murit cum credea ea și că s-a comis o eroare. Ar fi trebuit să ajungă în Rai, nu Iad, și i se dă opțiunea de a merge în Paradis. Fata refuză și preferă să rămână în Iad.


De Chuck Palahniuk am mai citit „Rant“, „Monștri invizibili“, „Snuff“, „Fight Club“.