„Pe culmile disperării“, de Emil Cioran. Acest etern îndrăgostit de moarte, acest minunat gânditor născut în Rășinari, județul Sibiu.
De prima dată când mi-au picat ochii pe o carte a lui Emil Cioran, iar „Pe culmile disperării” a fost prima, m-am îndrăgostit iremediabil.
„Să fie oare pentru noi existența un exil și neantul o patrie?”
Am citit cartea astea pe plajă, în nisipul din Sulina, sau la masa terasei de stuf din buza mării, cu vântul aruncând grăunțe de nisip între filele îngălbenite de moartea lui Cioran.
Și m-am simțit la propriu disperat în timp ce absorbeam întunericul fără speranță al lui Cioran. Dar nu-i chiar așa. Filosoful român o ține iar și iar cu durerea, mizeria și disperarea, până într-un moment când lasă o mică particulă de lumină să scape. Lasă puțină speranță să trăiască prin toată negura lui de moarte. Ca speranța zbătându-se în Cutia Pandorei.
Emil Cioran e unic și i-am devenit fan fără scăpare.
„A fi plin de tine însuți, nu în sensul de orgoliu, ci de bogăție, a fi chinuit de o infinitate internă și de o tensiune extremă înseamnă a trăi cu atâta intensitate, încât simți cum mori din cauza vieții”.
„O existență care nu ascunde o mare nebunie n-are nicio valoare”.
„A trăi fără sentimentul morții înseamnă a viețui dulcea inconștiență a omului comun, care se comportă ca și cum moartea n-ar constitui o prezență veșnică și tulburătoare”.
„Regretele fac pe om melancolic fără să-l paralizeze sau să-i rateze aspirațiile, deoarece în regret există o conștiință a ireparabilului numai pentru trecut, viitorul fiind oarecum deschis”.
„Feriți-vă de oamenii incapabili de viciu, deoarece prezența lor nu poate fi decât plictisitoare, incoloră și fadă”.
De Emil Cioran am mai citit „Amurgul gândurilor“.
