Mizerabilii. Victor Hugo

„Mizerabilii“, de Victor Hugo. O lectură gigant și una dintre cărțile mele favorite, o carte care este imposibil să nu te emoționeze până în străfunduri.

Povestea autorului francez începe cu Jean Valjean, un ocnaș evadat care se ascunde de poliție și care primește adăpost într-o biserică. A doua zi, dimineața, Jean Valjean fuge din biserică cu argintăria, dar este prins și adus înapoi de polițiști, după ce a susținut în fața lor că nu a furat-o, ci că preotul i-a dat-o cadou.

Pus față în față cu această situație, spre uimirea jandarmilor, preotul confirmă și îi dă lui Jean Valjean și două sfeșnice, spunându-i că a uitat să le ia.

Jean Valjean pleacă, iar bunătatea preotului începe să-și facă efectul asupra lui și să-l schimbe. Își asumă numele de Madeleine, pornește o afacere de succes și devine primarul unui mic oraș. O singură persoană, inspectorul Javert, bănuiește că primarul Madeleine nu este nimeni altcineva decât ocnașul evadat Jean Valjean.


Fantine, o prostituată care este nevoită să îndure multe pentru a-și crește copila, pe Cosette, intră sub protecția primarului Madeleine, la fel ca atât de mulți săraci și năpăstuiți, care se bucură de schimbarea petrecută în inima lui Jean Valjean.

Fantine moare, dar nu înainte de a-l face pe Jean Valjean să promită că va avea grijă de Cosette, aflată acum în casa monstruoșilor soți Thenardier. După multe întâmplări, evadează din închisoare și o cumpără pe Cosette de la Thenardier, iar ambii se stabilesc într-o mănăstire.

Cosette este obiectul pasiunilor unui tânăr, Marius, care-i salvează viața ei și lui Jean Valjean, după ce soții Thenardier au plănuit să-i ucidă. Dar polițistul care ajunge la fața locului este chiar Javert.

Vechi resentimente și legături învie la loc.


Apare în scenă și Gavroche, care e fiul lui Thernardier, dar mai mult al străzii, care participă în felul lui la mica răscoală (nu, nu e Revoluția Franceză) care se pune la cale în Paris. Jean Valjean și Javert sunt și ei, pe lângă Marius, pe baricade.

Gavroche moare în slujba răscoalei, iar Jean Valjean îi salvează viața lui Javert. Apoi Jean Valjean îi salvează viața și lui Marius, cel care s-a interpus între el și Cosette. Javert, prins într-o dilemă morală, se sinucide, iar Marius se vindecă și se căsătorește cu Cosette.


Jean Valjean îi spune lui Marius cine e cu adevărat, iar relația fostului ocnaș cu Cosette, fiica lui adoptivă, scârțâie. Nu se mai văd aproape deloc, iar Jean Valjean își așteaptă sfârșitul. Ulterior, Marius află de la Thenardier că Jean Valjean i-a salvat viața și că a fost condamnat la 19 ani de ocnă din cauză că a furat o pâine.

O ia pe Cosette de mână și veghează la patul de moarte al lui Jean Valjean, pe care-l îngroapă apoi.

„Mizerabilii” este ceva WOW, un adevărat fenomen, o carte pentru care cuvintele sunt prea puțin. Dacă n-ai citit-o încă, fă-o cât mai repede. Romanul a fost ecranizat de mai multe ori, inclusiv în 2012, cu Hugh Jackman, Russel Crowe și Anne Hathaway.

De Victor Hugo am mai citit „Cocoșatul de la Notre-Dame“.

Răcane, nu ți-e bine! David Lodge

„Răcane, nu ți-e bine!“, de David Lodge. O carte critică la adresa instituției armatei, o carte comedie bazată pe cei doi ani în care autorul și-a făcut serviciul obligatoriu.

Asemeni cărții „Catch 22“, a lui Joseph Heller, povestea lui David Lodge este una negativă la adresa armatei, care, pe vremea când era obligatorie, îți fura unul-doi-trei dintre cei mai frumoși ani, așa, pur și simplu.

Îți dispăreau ani de tinerețe fiind ținut cu forța de armata, pur și simplu pentru că așa era. Nu există un motiv sau o explicație mai bună.

„Răcane, nu ți-e bine!” e o satiră și o comedie nici pe departe atât de reușită ca versiunea lui Joseph Heller, însă care merită a fi citită. Cred. Nu știu. Nu m-am hotărât. Nu a fost la fel de bună ca restul cărților lui David Lodge pe care le-am citit.


De David Lodge am mai citit trilogia universitară: „Schimb de dame“, „Ce mică-i lumea!“, „Meserie!“.

The Wild Truth. Carine McCandless

„The Wild Truth“, de Carine McCandless. Mi-am dorit atât de mult cartea asta, mi-am dorit să aflu ultima piesă din puzzle-ul reprezentat de povestea lui Christopher McCandless.

Și am reușit să o fac, mai ales datorită lui Teo, care mi-a dăruit cartea în engleză. Pentru că-n România nu se găsește și nu m-a dus capul că aș fi putut să o comand și eu de pe Amazon.

In prefață, Jon Krakauer povestește cum a primit misiunea de a scrie un articol pentru revista Outside, după ce editorul ei a citit o mică știre în NY Times. Știrea suna așa:

„
Last Sunday a young hiker, stranded by an injury, was found dead at a remote camp in the Alaskan interior. No one is yet certain who he was. But his diary and two notes found at the camp tell a wrenching story of his desperate and progressively futile efforts to survive.

The diary indicates that the man, believed to be an American in his late 20’s or early 30’s, might have been injured in a fall and that he was then stranded at the camp for more than three months. It tells how he tried to save himself by hunting game and eating wild plants while nonetheless getting weaker.

One of his two notes is a plea for help, addressed to anyone who might come upon the camp while the hiker searched the surrounding area for food. The second note bids the world goodbye.

An autopsy at the state coroner’s office in Fairbanks this week found that the man had died of starvation, probably in late July. The authorities discovered among the man’s possessions a name that they believe it is his. But they have so far been unable to confirm his identity and, until they do, declined to disclose the name”.

Era vorba despre Christopher McCandless.


Jon Krakauer, cel care ulterior a documentat întreaga călătorie a lui Chris și a scris cartea „În sălbăticie“, după care a fost făcut și filmul din 2007, arată că Chris a plecat cu puțină mâncare și echipament la el pentru a nu avea o plasă de siguranță, pentru a testa valori precum autenticitatea.

A vrut să-și testeze limitele și resursele interioare.

27 seven months after he had his last contact with his family, his body was found in Alaska.

E interesant că ambele cărți, „Into the wild” și „The Wild Truth“, le-am primit de la două persoane din Suceava.


Carine McCandless, sora lui Chris, spune că, la 22 de ani de la moartea fratelui ei, s-a decis, în sfârșit, să spună tot adevărul.

Adevăr pe care Jon Krakauer îl știa încă de când a scris „În sălbăticie“, dar Carine l-a rugat să nu-l includă în carte, ci să rămână între ei doi.

22 de ani mai târziu, Carine McCandless a scris cartea „The Wild Truth“, al cărei titlul mi se pare atât de bine ales: wild pentru natura lui Chris și truth pentru dragostea și obsesia lui pentru adevăr.

„People think they understand our story because they know how his ended, but they don’t know how it all began”.


Carine începe povestea cu un sentiment de teroare constantă, în care ea și Chris au copilărit din cauza tatălui abuziv.

Familia McCandless era formată din Walt, un tânăr geniu care a colaborat cu NASA, și Billie, femeia pe care Walt iubea să o calce în picioare și să o umilească spunându-i „femeie, fără mine n-ai fi fost nimic. Eu sunt un geniu, femeie“, punând mereu accent pe cuvântul femeie. Femeie, femeie, femeie! Lucru care este evidențiat și în filmul lui Sean Penn.

Mereu când Walt se întorcea acasa, ea și Chris se ascundeau terorizați. Iar Billie înghițea și înghițea, ca o femeie slabă.

Carine scrie despre scene de violență fizică în care Walt o agresa pe Billie, iar ambii își chemau copiii să vadă „ce-mi face tatăl vostru“, urla mama, și „ce mă obligă mama voastră să fac“, urla tatăl.

Una dintre scenele descrise în carte e, poate, mai reprezentativă decât altele pentru fuga lui Chris de peste ani. Billie le spune copiilor, după o ceartă violentă, că a fost nevoită să-l accepte pe Walt după ce a rămas gravidă cu Chris. De atunci, Chris a regretat că s-a nascut și și-a cerut scuze că simpla lui existență a dat naștere unor monștri.


O altă scenă povestită de Carine e când tatăl îi punea pe copii să aleagă singuri cureaua cu care urma să îi bată și privirea sadică din ochii lui în timp ce o făcea. Billie privea neputincioasă, dar totodată ca și cum Carine și Chris primeau ce meritau, pentru ca simpla lor existență i-a distrus viața.

Când Walt a cunoscut-o pe Billie, care se angajase secretară la firma lui, era deja casatorit și avea trei copii, plus unul pe drum. Cei doi au început o aventură bazată pe promisiunea lui Walt că-și va părăsi soția, pe Marcia, deși n-avea de gând să facă asta.

Marcia a mai născut un copil, cu doar trei luni înainte ca Billie să-l nasca pe Chris. Walt a cumpărat o casă pentru cea de-a doua familie a sa și apoi a continuat să-și împartă timpul între cele două femei și copiii lor.

Decizia divorțului a venit după mulți ani și a fost luată de Marcia, nu de Walt. Cu puțin timp înainte de a cere divorțul, Marcia fusese bătută atât de tare încât copiii au chemat poliția. Cu o altă ocazie, Walt aproape îi distrusese o vertebră la gât.


În timp ce Chris se afla la facultate, la Emory, Carine evadează de acasă, la 18 ani, și se căsătorește. Acum urmează o bucată a cărții cu viața lui Carine, care-i destul de plictisitoare și enervantă. Mai ales modul în care-și condamnă părinții, dar mereu se întoarce la ei.

Carine nu e nici pe departe la fel de interesantă ca Chris, mai ales că dă dovadă de o slăbiciune deja văzută la mama ei.


Trec ani fără ca nimeni să știe nimic de Chris, care plecase fără a anunța pe nimeni, iar apoi Carine află vestea că fratele ei a fost găsit mort în Alaska.

„It’s your brother, he said slowly. They found him. He’s dead.

At that moment I became keenly aware of time and space and my place within all of it. My hand left Fish’s knee. My eyes blurred as the room collapsed into darkness and a black vortex started spinning all around me – a sinister mass that somehow slammed me into myself until I became dizzy”.


Chris McCandless și-a acceptat moartea fără a da vina pe altcineva. Și-a asumat că moare din cauza alegerilor făcute de el, din cauza unor ghinioane.

Nu a dat vina pe nimeni. Înainte de a muri a scris un bilet prin care spunea că a avut o viață frumoasă. A murit împăcat cu el.

Nu și-a dorit să devină un martir. Și-a dorit existență pură și a obținut-o. Păcat că nu s-a putut întoarce.


Autobuzul (The magic bus) în care Chris a trăit în Alaska și-n care a murit a devenit loc de pelerinaj. Numeroase persoane fac drumeția pe Stampede Trail, care duce până la autobuz și se reculeg la ideea a tot ce a însemnat Christopher McCandless.

Eu sunt Malala. Malala Yousafzai

„Eu sunt Malala“, de Malala Yousafzai. Malala este adolescenta din Pakistan care a devenit celebră la nivel mondial după ce a militat pentru dreptul fetelor la educație și, din cauza asta, a fost împușcată în cap de talibani.

Ulterior, în 2014, a câștigat premiul Nobel pentru Pace, la vârsta de doar 17 ani. Este cea mai tânâră câștigătoare a unui premiu Nobel din istorie.

Dar să o luăm pas cu pas.

În „Eu sunt Malala“, tânăra pakistaneză își povestește copilăria din Valea Swat, o regiune izolată din Pakistan, aflată la granița cu Afganistan și la 100 de kilometri de capitala Islamabad.

Numele de Malala i-a fost dat de tatăl ei, tot activist pentru educație și fondator al câtorva școli private, care s-a inspirat din povestea lui Malalai din Maiwant, o tânără eroină a războiului dintre Afganistan și Marea Britanie, din 1880.

Malala povestește pe decursul primei părți a cărții despre cum a crescut în Valea Swat și despre cum, de mică, marea ei dorință a fost să meargă la școală.

Deși în cultura musulmană se dau petreceri doar când se naște un băiat, iar nașterea unei fete e văzută mai mult drept un ghinion, tatăl Malalei n-a ținut cont de tradiții și obiceiuri și a iubit-o ca pe copilul său.

„Tata a spus întotdeauna: „Malala va fi liberă ca o pasăre.” Visam să urc până în vârful muntelui Elum, ca Alexandru cel Mare, și să ating steaua lui Jupiter și chiar să ajung mai departe de valea noastră”.


„Eu sunt Malala” este o lectură extraordinară din mai multe puncte de vedere. În primul rând ai aspectul social, unde descoperi că oamenii nu sunt atât de diferiți. Chiar dacă sunt din Pakistan, România sau Marea Britanie, tind către aceleași lucruri.

Bârfa sătească, obiceiurile, tradițiile, menținerea unei așa-zise reputații.

Apoi ai o bucată de istorie printre filele cărții. Așa cum încercam să-i explic unui prieten contextul și vina istorică a occidentalilor pentru situația din Orientul Mijlociu, la fel Malala predă o lecție de istorie.

Despre cum, în timpul Războiului Rece, Pakistanul a devenit bază americană în lupta dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică pentru cucerirea Afganistanului. CIA-ul a radicalizat o parte dintre musulmani și i-a îndemnat către jihad împotriva necredincioșilor sovietici care invadaseră Afganistanul, o țară musulmană.

Și SUA și lumea arabă trimiteau fonduri pentru combaterea sovieticilor din Afganistan, fiecare din motive diferite. Printre voluntarii care s-au băgat să facă jihad împotriva sovieticilor a fost și Osama bin Laden.

Interesant, nu?

„Tata spunea că în țara noastră această idee despre jihad a fost încurajată foarte mult de CIA. Copiii din taberele de refugiați chiar studiau după niște manuale tipărite de o universitate americană, în care aritmetica de bază era predată în termeni militari. Conțineau exemple ca: “Dacă dintre 10 necredincioși ruși 5 sunt uciși de un musulman, mai rămân doar 5”. sau “15 gloanțe – 10 gloanțe = 5 gloanțe””.

Malala povestește apoi cum americanii au început războiul din Afganistan, în 2001, iar talibanii au fugit peste graniță în Pakistan, unde au început să terorizeze populația.

„Spuneau că o clădire din New York fusese atacată. Două avioane se izbiseră de ea. Eu aveam doar patru ani și eram prea mică să înțeleg ce se întâmplă. (…) Totul părea atât de îndepărtat. N-aveam idee ce înseamnă America sau New York. Școala era lumea mea și întreaga mea lume era școala. Nu ne-am dat seama atunci că 11 septembrie avea să ne schimbe lumea și să aducă războiul în valea noastră.”

Pakistanezii, săraci, neștiutori de carte, au plecat urechea la predicile talibanilor, care interpretau Coranul după bunul plac. Iar cei care nu știau să citească n-aveau cum să afle că sunt doar minciuni.

Talibanii au cucerit Valea Swat prin atentate sinucigașe și crime. Prin frică și teroare. Aici e o lecție importantă de înțeles. Talibanii i-au terorizat întâi pe musulmani și apoi pe occidentali. Talibanii sunt extremiștii lumii musulmane și nu au nicio legătură cu marea parte a musulmanilor de bună credință.

A urmat o serie de restricții impuse femeilor și fetelor. N-au mai avut voie să meargă la școală și au fost amenințate cu moartea dacă nu vor asculta. N-au mai avut voie să iasă din casă fără a fi însoțite de un bărbat.


Malala scrie despre cum a decis să nu respecte regulile impuse de talibani, din moment ce în Coran nu scrie absolut nimic despre asta. Mai mult, Profetul Mahomed, Pacea fie cu El, spune în Coran că toți musulmanii trebuie să caute să cunoască lumea, iar femeia este preaslăvită în mai multe capitole.

Talibanii au profitat de sărăcia și neștiința oamenilor pentru a-și impune voia. Cam la fel cum se întâmplă cu Statul Islamic. Mișcările astea nu au legătură cu Islamul. Sunt doar niște organizații teroriste care se folosesc de religie pentru a-și motiva existența.

Ulterior, Osama bin Laden a fost găsit și ucis de americani. Se ascundea în Pakistan, într-un complex aflat la 100 de kilometri de Islamabad.


După ce a început să lupte pentru drepturile femeilor la educație, Malala a devenit un pericol pentru talibani, care s-au temut de puterea cuvintelor ei. Așa că, la vârsta de 15 ani, a fost împușcată în cap de un terorist.

Glonțul i-a trecut prin partea stângă a frunții și s-a oprit în umăr. A fost dusă de urgență, după multă birocrație complicată, la un spital din Anglia.

Faptul că a supraviețuit, doar cu mici sechele ale părții stângi a feței, este un miracol. De când și-a revenit, Malala a continuat să lupte pentru drepturile femeilor și copiilor la educație și a primit premiul Nobel pentru Pace în 2014.

Și în momentul de față Malala trăiește cu familia ei în orașul britanic Birmingham. A spus de nenumărate ori că vrea să se întoarcă în țara ei iubită, în Pakistan, dar talibanii au amenințat că nu se vor opri până nu o vor ucide, dacă se va întoarce.


„Eu sunt Malala” este o poveste reală, care înglobează atât de multe lucruri: sărăcie, lipsă de educație, terorism, extremism religios, corupție guvernamentală, ignoranță. Dar și viziune, inspirație, toleranță, dragoste și speranță.

Malala Yousafzai este o eroină a vremurilor noastre. Să ai, începând cu vârsta de 11 ani, curajul și tăria să te ridici împotriva unei organizații teroriste care doborâse turnurile gemene din New York, într-o societate și o cultură în care femeia este lipsită de drepturi și considerată mult inferioară bărbatului.

Să strigi în gura mare împotriva fanatismului religios și a minciunilor talibanilor, să spui că tot ce ei zic nu se regăsește în Coran și că de fapt ei strică Islamul. Să fii împușcată în cap, să supraviețuiești și să continui să lupți la fel ca până atunci. Doar un om ieșit din comun poate face toate astea.

Fata asta, ajunsă acum la 18 ani, e o forță a naturii și o inspirație.


În 2015 a fost făcut și un documentar, „He named me Malala“, despre viața tinerei pakistaneze și despre cum se descurcă acum, în Marea Britanie, într-o lume cu totul nouă pentru ea.

Pe tema fenomene sociale/povești din lumea musulmană am mai citit „Nojoud, divorțată la 10 ani”, de Nojoud Ali, „Am fost sclava Daesh“, de Jinan, „Persepolis 1+2“, de Marjane Satrapi, „În pielea unei jihadiste“, de Anna Erelle.

Singur pe lume. Hector Malot

„Singur pe lume“, de Hector Malot. O carte de-o emoție profundă, o carte despre a nu avea dragoste și apoi de a o descoperi și a te pierde în brațele ei.

Una dintre cărțile care, copil fiind, m-au făcut să plâng și păstrez și acum emoția pe care Hector Malot mi-a provocat-o, similară cu cea provocată de Victor Hugo în „Mizerabilii“.

Este povestea lui Remi, un copilaș în vârstă de opt ani, care a fost găsit pe stradă pe când era bebeluș. Sătul să cheltuie bani cu el, domnul Barberin, cel care l-a găsit, îl vinde lui Vitalis, un artist de circ.

Remi prinde drag de Vitalis, care e un om bun și care-l învață să citească și să cânte la harpă. Cei doi nu o duc bine mereu, iar uneori trebuie să rabde de foame împreună.

Vitalis este arestat din cauza unui conflict cu un polițist, iar Remi își asigură existența angajându-se drept clovn particular, alături de animalele lui Vitalis, pentru o familie de bogătași de pe barca Swan.

Aici, Remi trebuie să-l distreze pe Arthur, băiatul bolnav al doamnei Milligan și devine ca parte din familie. Află că, după moartea soțului ei, cumnatul risca să moștenească întreaga avere a familiei dacă soțul ar fi murit fără copii, după ce un fiu anterior a dispărut. Dar s-a născut ulterior Arthur.


Vitalis scapă de închisoare și, alături de Remi, încep să bată drumurile iar ca artiști ambulanți, dar trei dintre animalele lor mor.

Lipsiți de bani în toiul iernii, cei doi dorm afară, iar Vitalis moare din cauză frigului. Ulterior, Remi află că Vitalis fusese fostul mare cântăreț Carlo Balzani, căzut în dizgrație.

Remi este adoptat de familia care l-a găsit pe stradă, dar fericirea nu durează mult și se trezește iar pe drumuri. După ce și-a vizitat mama adoptivă, pe doamna Barberin, și i-a cumpărat o vacă din banii strânși pe drum, Remi află că adevărata lui familie îl caută.


Ajunge la Londra doar pentru a fi păcălit, dar apoi un bărbat se interesează de el. Pare a fi unchiul lui Arthur, care speră că Arthur va muri pentru a moșteni averea. Remi fuge în Franța unde o caută pe doamna Milligan pentru a o avertiza și descoperă barca Swan pe Sena.

Doamna Barberin, mama adoptivă, îi arată doamnei Milligan hăinuțele de bebeluș în care a fost găsit Remi și vestea cade ca un șoc: Remi este copilul pierdut al familiei Milligan. Acum având o familie și devenit bogat, Remi are grijă de toți prietenii pe care și i-a făcut pe drum, se căsătorește și are un copil, iar doamna Barberin îi devină doică.

Poate povestea nu sună a mult, însă felul în care este scrisă te mișcă în multe feluri. Cartea „Singur pe lume” a fost ecranizată în 2000, sub titlul „Sans Famille”.