„Animalul inimii“, de Herta Muller, câștigătoare a premiului Nobel pentru Literatură în 2009. Iar românii, așa cum știu ei, chiar și când n-au niciun merit, au sărit la gâtul scriitoarei, luând-o ca pe una de-a lor.
„O românca de-a noastră a câștigat Nobelul” și așteptându-se probabil la tot felul de mulțumiri și elogii aduse țării. Dar nu-i chiar așa. Herta Muller n-are nimic în comun cu România, în afară de amintirile despre un loc totalitar în care a fost persecutată până când s-a simțit forțată să fugă.
Încă de la prima ei carte pe care am citit-o, care a fost „Animalul inimii“, mi s-a părut că Herta Muller scrie greoi și fad pentru mine. A trebuit să las cărțile ei o vreme să le aprofundez în subconștient pentru a descoperi rămășițele pe care le-au lăsat.
Deși n-aș recomanda, în mod normal, nimănui pe Herta Muller, dacă vrei totuși să citești povești vivide despre persecuție, atunci nu vei fi dezamăgit.
„Animalul inimii” este povestea a patru tineri care trăiesc într-un stat polițienesc, a se citi România ceaușistă. Lola se sinucide. Aparatul de stat, considerându-se trădat de moartea ei, Lola era datoare să-și închine viața sistemului, o exclude din partid și de la facultate.
Este momentul în care cei patru, naratoarea și trei bărbați, încep să ducă vieți subversive și caută să fugă în Germania.
„Când tăcem, suntem dezagreabili, când vorbim, devenim ridicoli”.
Mai jos, prima parte dintr-un dialog cu Herta Muller, care se comportă ca o doamnă cu bun simț, moderat de Gabriel Liiceanu, care are o atitudine rușinoasă.
Poate că filosoful român s-a simțit atacat când scriitoarea a condamnat românii că nu au luptat împotriva ceaușismului. Că a fost ultima țară care să se revolte și că în România dictatura a fost mai dură ca-n alte țări și pentru că n-a întâlnit opreliști.
De Herta Muller am mai citit „Încă de pe atunci vulpea era vânătorul“.