„Încă de pe atunci vulpea era vânătorul“, de Herta Muller. O carte care merge în stilul autoarei, condimentată cu persecuție și cu dorința de a fugi.
Dar, la fel ca la „Animalul inimii“, e greu de spus că mi-a plăcut. Cărțile Hertei Muller nu sunt scrise să-ți placă, ci mai degrabă să te facă să te simți ca un iepure prins în cușcă, după ce ai fost hăituit de vânători.
Iar când dai ultima filă, te eliberezi.
Și respiri adânc, pieptul ridicându-se, și spui mulțumesc că trăiești într-o oarecare stare de libertate. Poate că ăsta e efectul pe care cărțile Hertei Muller trebuie să-l aibă. Nu de plăcere.
Adina este o profesoară tânără. O blană de vulpe zace în dormitor și ea simbolizează teroarea Securității. Hăituiala începe.
Finalul cărții e începutul Revoluției. Sentimentul de frică acută ce ți-a fost insuflat pe decursul a peste 20 de ani se disipă. Gata, populația se revoltă. Urmează libertatea, totul va fi bine.
Ce este cert e că Herta Muller are un stil al ei de a scrie și-ți provoacă niște emoții cum doar ea știe să o facă.
De Herta Muller am mai citit „Animalul inimii“.