„Amurgul gândurilor“, de Emil Cioran. Cartea asta am citit-o tot în nisipul de la Sulina, la fel cum a fost cazul și cu „Pe culmile disperării“.
„Amurgul gândurilor” continuă căutările fără sfârșit ale filosofului român, care și-a trăit marea parte a vieții la Paris.
Continuă durerea lumii strânsă într-un singur om și continuă dragostea doar ca expresie a suferinței, nefericirea ca inspirație, viața ca tărâm al despărțirii.
Filosofia neguroasă a lui Emil Cioran continuă la fel de sensibilă și cutremurătoare. Mereu la fel de delicioasă.
„De atâta puritate, vedem prin noi. Astfel ajungi să asiști la tine însuți”.
„Și viața ce-i, dacă nu locul despărțirilor”.
„Feriți-vă de oamenii incapabili de viciu, deoarece prezența lor nu poate fi decât plictisitoare, incoloră și fadă”.
„De oameni mă separă toți oamenii?”
„A rămâne singur cu întreaga iubire, cu povara infinitului erotic – iată sensul spiritual al nefericirii în dragoste, încât sinuciderile nu sunt probe ale lașității omului, ci ale dimensiunii inumane ale iubirii”.
„Sunt unii oameni atât de proști, că de le-ar apărea vreo idee la suprafața creierului, ea s-ar sinucide din groaza de singurătate”.
„Una este să descoperi pe Dumnezeu prin neant, alta să descoperi neantul prin Dumnezeu”.
„Oamenii cad spre cer; căci Dumnezeu este un abis privit de jos”.
