„Încă de pe atunci vulpea era vânătorul“, de Herta Muller. O carte care merge în stilul autoarei, condimentată cu persecuție și cu dorința de a fugi.
Dar, la fel ca la „Animalul inimii“, e greu de spus că mi-a plăcut. Cărțile Hertei Muller nu sunt scrise să-ți placă, ci mai degrabă să te facă să te simți ca un iepure prins în cușcă, după ce ai fost hăituit de vânători.
Iar când dai ultima filă, te eliberezi.
Și respiri adânc, pieptul ridicându-se, și spui mulțumesc că trăiești într-o oarecare stare de libertate. Poate că ăsta e efectul pe care cărțile Hertei Muller trebuie să-l aibă. Nu de plăcere.
Adina este o profesoară tânără. O blană de vulpe zace în dormitor și ea simbolizează teroarea Securității. Hăituiala începe.
Finalul cărții e începutul Revoluției. Sentimentul de frică acută ce ți-a fost insuflat pe decursul a peste 20 de ani se disipă. Gata, populația se revoltă. Urmează libertatea, totul va fi bine.
Ce este cert e că Herta Muller are un stil al ei de a scrie și-ți provoacă niște emoții cum doar ea știe să o facă.
„Un veac de singurătate“, de Gabriel Garcia Marquez. O carte extrem de lăudată, dar între ale cărei coperți eu m-am simțit ca într-un labirint fără scăpare.
Nici măcar clasicii ruși nu m-au amețit atât de tare precum a făcut autorul columbian în cartea asta. Iar ăsta a fost motivul principal din cauza căruia n-am înțeles mai nimic.
Bine, povestea este atât, dar atât de complicată, încât pe internet sunt și diagrame ale familiei Buendia, ca să înțelegi mai bine cine ce e și din cine se trage.
Povestea este cea a înființării satului columbian Macondo, a trecerii mai multor generații ale familiei Buendia și, în final, decăderea satului.
Și totuși simt un regret că nu mi-a plăcut cartea asta și că m-am pierdut printre crăpăturile ei. Cred că o voi trece pe lista de cărți care merită o a doua șansă, pentru vremurile când voi fi bătrân și voi avea destul timp pentru luxul de a reciti cărți.
„Crimă și pedeapsă“, de Feodor Dostoievski. O altă poveste extraordinară din partea lui Dostoievski, după cea a Prințului Mișkin.
De data asta, personaj principal este Raskolnikov, un tânăr sărac din Sankt Petersburg. Pentru a-și mai ușura situația financiară, Raskolnikov pune la cale să jefuiască o femeie care face pe cămătarul, crezând că, într-un fel, este mai îndreptățit decât să ea să aibă parte de acei bani.
Raskolnikov își duce planul la bun sfârșit și o ucide pe Aliona Ivanovna, dar și pe sora vitregă a acesteia, Lizaveta, care dă din greșeală peste scena crimei.
Zguduit de ce a făcut, Raskolnikov evadează nevăzut după ce a luat doar câteva obiecte din apartament, lăsând marea parte a averii celei ucise intactă.
După ce totul a fost săvârșit, Raskolnikov este hăituit de propria conștiință și cade la pat cu febră, în timp ce în oraș vestea teribilei crime se răspândește.
Detectivul Porfiri îl suspectează pe Raskolnikov de crimă, dar nu are probe sau martori, mai ales după ce, în mod inexplicabil, un alt bărbat a mărturisit uciderea celor două femei.
Cu nervii tot mai întinși și cu conștiința bătându-i tot mai puternic în poartă, Raskolnikov cedează. Se duce la secția de poliție și-și mărturisește crima, fiind condamnat la opt ani în Siberia.
Un roman minunat, cu implicații morale importante. „Crimă și Pedeapsă” a fost ecranizat, în dulcele stil rusesc, în opt episoade, a câte 50 de minute bucata, în 2007.
„Viața la țară”, „Tănase Scatiu” și „În război”, trei romane adunate într-o singură carte, marca Duiliu Zamfirescu. Am fost sceptic, așa cum sunt de obicei când vine vorba de autori despre care nu știu prea multe, dar ar trebui să mă învăț minte.
Duiliu Zamfirescu a scris excelent și m-a prins imediat în ciclul Comăneștenilor, din care fac parte cinci romane. Acestea trei, plus „Îndreptări” și „Anna“.
În „Viața la țară“, autorul ne introduce în peisajul boierimii și țărănimii din secolul 18. Primul în scenă intră boierul Dinu Murguleț, îndrăgit de țăranii din Ciulniței, din cauza naturii lui corecte și a provenienței nobile.
Moșia lui se învecina cu cea a Comăneștenilor, unde Sașa Comăneșteanu își crescuse singură frații și surorile, după ce au rămas fără părinți.
Matei, fiul surorii lui Murguleț, Diamandula, se întoarce în sat, de la studiile din Franța, pentru a apuca să-și vadă pentru ultima dată mama, care trăgea să moară de mult timp.
Aici se petrece un moment la care aproape mi-au dat lacrimile. Duiliu Zamfirescu descrie scena și simțămintele cu o simplitate și naturalețe fermecătoare.
„Ea își întoarse chipul din nou către el, cu o nespusă expresie de blândețe și de milă.
– Tare îmi pare rău că mor!
Un val de durere se urca din piept în gâtul lui, și-i veni să plângă în hohot. Ea îl privea lung și limpede, parcă ar fi redobândit într-o clipă vederea tinereței.
– Doresc să rămâi aici, pe pământul ăsta…să nu te duci departe de mine. Ce-ai învățat să-ți fie sprijin sufletesc, iar viața să ți-o petreci pe locurile astea. Apucă-te de moșie. Îngroapă-mă lângă tată-tău…și apoi însoară-te.
El, neputând vorbi, făcu semn cu mâna, ca și cum ar fi zis că nu se gândește la asta. Dânsa stărui.
– Nu, băiete. Trebuie să te însori. Așa e șartul vieții…Caută împrejurul tău fericirea. Aș dori să mă asculți.
– Da, mamă.
– Însoară-te cu cine vrei, numai însoară-te.”
După ce mama i se duce, Matei prinde drag de Sașa, care l-a iubit încă de când erau copii. Iar Dinu Murguleț pune la cale să o ceară în numele lui, moment care naște o pasiune și-un drag de nestăvilit din partea lui Matei.
„- Vreau să zic că astea sunt lucruri de pus în romane. În viața reală, când cineva îți este drag, te duci să-l vezi, dacă poți. Și mie Sașa mi-e dragă.
– Dar dacă nu poți?
– Atunci răstorni pământul, te bați cu lumea, cumperi, vinzi, faci tot ce-ți stă prin putință ca s-ajungi până la ea.
– Ce aprindere! parc-ai fi de 20 de ani.
– Nu sunt de 20 de ani, dar nu sunt nici de o sută.”
Între timp, Sașa îl trimite pe fratele ei cel mic, Mihai, la studii în Paris. Înainte de plecare, Mihai se vede cu Tincuța, fiica lui Dinu Murguleț, între ei doi luând naștere fiorul dragostei.
Finalul cărții îi găsește pe Matei și Sașa căsătoriți, iar pe Tincuța curtată de Tănase Scatiu, un mitocan care s-a îmbogățit prin metode neortodoxe și care, din cauza asta, nu este respectat de familiile boierești cu istorie nobilă.
Țăranii care se revoltă împotriva lui Tănase Scatiu sunt, cu implicarea acestuia, bătuți și torturați de autorități, ceea ce reprezintă un butoi cu pulbere pentru ce se va întâmpla în cartea următoare.
În „Tănase Scatiu“, deși s-a împotrivit cât a putut, la sfatul soției sale, boierul Dinu Murguleț și-a dat fiica, pe Tincuța, mitocanului îmbogățit peste noapte Tănase Scatiu.
Pentru a menține controlul asupra moșiei lui Murguleț, Tănase Scatiu îl ține pe boier captiv în casă și se ocupă de toate afacerile moșiei.
Ne este descris chinul domestic prin care trece Tincuța, venită dintr-o familie boierească și trezită cu un mojic drept soț.
Mihai se întoarce în sat, unde o găsește pe Tincuța măritată cu Tănase Scatiu, dar nefericită. Cei doi își regăsesc dragostea din copilărie, dar este prea târziu. După ce Mihai se întoarce la București, Tincuța moare de inimă-rea.
Boierul Dinu Murguleț, văzând că fiica lui a murit de mâna mojicului, reușește să evadeze și să se ascundă în mijlocul țăranilor pe care îi conducea odinioară și cărora le-a rămas drag.
Dar mojicul nu se lasă și vine să-l recupereze din mijlocul țăranilor. Toată tensiunea acumulată refulează, iar Scatiu este frânt în bucățele de țărani.
„În război” merge pe două planuri. Continuă ciclul Comăneștenilor, dar descrie și contextul istoric al Războiului Ruso-Otoman din 1873, în urma căruia România și-a declarat independența.
Sașa și Matei sunt căsătoriți și fericiți, în timp ce Mihai are o relație duală cu Natalia. Chemat să ia parte la războiul ce se pregătește, în care rușii vor cere ajutorul armatei române, Mihai se deplasează pe malul Dunării, de a cărui parte opusă avea să ia ființă Bulgaria, eliberată de otomani.
Idealist și animat de abastract, Mihai își vede prieteni dragi murind. Îl vede pe ofițerul Valter Mărăcineanu, după care este numită o stradă lângă Cișmigiu, căzând în fruntea batalionului pe care-l conducea.
Idealismele dispar în ceața ororii războiului, proaspăt simțite și trăite de Mihai. Anna, femeia de care se îndrăgostise fix înainte de a pleca la război și care-l făcuse să renunțe la Natalia, îl alină, dar nu-i poate forța sufletul chinuit de groază să-i stea în trup.
Mihai moare cerându-le femeilor să plângă, să plângă pentru a se regenera prin lacrimi, așa cum soldații s-au regenerat prin sânge.
Duiliu Zamfirescu m-a uimit. Mi-au plăcut mult de tot cele trei romane și acum abia aștept să citesc și următoarele două pentru a ajunge la capătul poveștii Comăneștenilor.
Mi s-a părut că poveștile lui Zamfirescu îmbină foarte bine teme din alte cărți, cum ar fi dragostea și războiul, de la Camil Petrescu, și țărănimea din „Ion” și „Răscoala”, ale lui Liviu Rebreanu.
Se pare că există și un film, din 1976, numit „Tănase Scatiu“, cu Victor Rebengiuc, în care este prezentată doar acțiunea din primele două cărți ale seriei.
„Prezent trecut, trecut prezent“, de Eugen Ionescu, cunoscut în afara României după numele său frațuzit, Eugeno Ionesco.
Eugen Ionescu, doar unul din șirul de intelectuali și artiști români care au preferat să trăiască la Paris, printre ei Emil Cioran sau Constantin Brâncuși.
„Prezent trecut, trecut prezent” este o carte, în mare parte, de memorialistică, în anumite locuri axată pe cât de rupt între două țări, România și Franța, se simțea Eugen Ionescu.
Cu un tată român și o mamă franceză, Eugen Ionescu a căzut în custodia tatălui, după destrămarea familiei, și a ajuns să facă liceul și facultatea în București.
Deși și-a dus o mare parte din viață în România, Eugen Ionescu a jinduit mereu după Franța. Așa cum se arată și în „Prezent trecut, trecut prezent“, prin entuziasmul său când află că va pleca în Franța.
Printre file mai reiese și distanța puternică dintre Eugen Ionescu și tatăl lui, care poate explica și de ce tânjea mai mult către Franța, voind poate astfel să pună o distanță cât mai mare între cei doi.
Per total, o carte interesantă, prin care pătrunzi puțin în mintea lui Eugen Ionescu.
