Cu bicicleta pe urmele sașilor din Ardeal. Episodul 1

Sunt trei luni de când am fost (mi-e greu să cred că au trecut trei luni), cu Giulia, pe urmele sașilor din Ardeal, călare pe două roți, propulsate de proprii noștri mușchi, nu de materii moarte sedimentate sub crusta pământului, scoase și arse la suprafață, iar apoi eliberate în aer.

Când mă întreb de ce au trecut trei luni până să scriu povestea zilelor de biciciclit prin satele germanice din Ardeal, primul strop de scuză care-mi vine pe limbă este “n-am avut timp”. Dar mă opresc înainte de a-mi spune o minciună. Știi ce zicea Octavian Paler cu timpul ăsta, nu? Ca să sintetizez poezia la una dintre ideile ei principale:

“Nu e timp doar pentru puțină tandrețe

Când să facem și asta – murim“

Știu că am avut timp, dar am ales să fac altceva cu el. De asta-mi zâmbesc amar când oamenii care contează îmi spun că n-au avut timp. Din cauză că știu nu există așa ceva. Pentru ce contează îți faci mereu timp, mereu există timp pentru ce contează.

Și mai există un motiv din cauza căruia când mi se aruncă un “n-am avut timp” în față zâmbesc amar. Din cauză că eu consider că-i cel mai mare cadou pe care-l poți face altcuiva: să-i acorzi din timpul tău. Împrumut cu ușurință bani, mai ales dacă am de unde. Dar când vine vorba să acord din timpul meu altcuiva, mă gândesc bine înainte.

Banii vin și se duc, irelevant. Dar timpul, timpul nu mi-l mai dă nimeni înapoi. Timpul e cea mai prețioasă resursă a mea și mi-aș dori ca cei cu care-l împart să vadă în asta un semn de prețuire din partea mea.

Când cineva nu-și împarte timpul cu mine, înseamnă că nu-l merit. E amar sentimentul, dar fiecare-și petrece secundele după placul inimii și-și prioritizează dorințele tot după placul inimii. N-ai ce căuta într-o viață prea ocupată să te poarte în ea.


E luna mai. După îndelungi discuții și planuri trasate pe Google Maps și pe Strava, punem planul la cale. Giulia e unul dintre rarii oameni cu care pot să călătoresc la drum lung. Nu se plânge, are rezistență, avem același stil, nu e pretențioasă, doarme la cort, nu o deranjează prea tare natura sub formă de noroi sau praf și-i place aventura.

13240700_10206549347598752_6245815982978647871_n

Ne întâlnim în Gara de Nord, de unde trebuie să luăm un tren spre Brașov. Drumul următoarelor cinci zile urmează să ne poarte, în mare, către Racoș, Rupea, Viscri, Meșendorf, Criț, Cloașterf, Saschiz, Sighișoara, Criș, Biertan, Dumbrăveni și tren înapoi spre București din Mediaș.

Eu mai fusesem în toate locurile astea, cu un an în urmă, dar nu cu bicicleta, și mi-a rămas în minte frumusețea naturii ardelenești și gândul de cât de minunat ar fi de explorat zona mai cătinel. Giulia nu apucase să viziteze satele de mai sus.

Am scanat hărțile, am văzut pe unde nu avem drumuri județene la dispoziție și trebuie neapărat să mergem pe național, bucăți scurte, din fericire, și am pornit la drum, cu peste 200 de kilometri în față, chiar dacă Maps arată vreo 174. Am mai luat în calcul să ne abatem și prin alte sate precum Daia, Nou Săsesc, Valea Viilor, Copșa Mare sau Mălâncrav, în funcție de cum va decurge totul.

Untitled

De asemenea, am găsit harta pentru Colinele Transilvaniei, o serie de drumuri de bicicletă făcute de Fundația Adept prin pădurile și pe câmpiile din Ardeal. Așa că am decis ca anumite drumuri, cum ar fi cel dintre Viscri și Criț, Criț și Saschiz sau Saschiz și Sighișoara, plus altele, să le facem mai prin natură.

Ei bine, încă nu știu dacă a fost sau nu o idee bună, dar de la decizia asta au pornit unele aventuri cu final fericit. Și au fost intense.

trasee_colinele_transilvaniei__copyright_asociatia_mioritics

Aruncăm bagajele pe două scaune și trenul pleacă, tipic românesc, tărându-se cu greu pe sub Podul Basarab și către Carpații din centrul țării.

Bagajul l-am făcut cât mai ușor posibil, ținând cont că nu am coburi de prins pe bicicletă și că trebuie să-l car în spate. Haine puține, strict esențialul, izopren, sac de dormit, hamac (wishful thinking), deși știu că va fi prea frig de asta, lanterne, boxă externă, pernă gonflabilă, kit de reparat pană, casca fără de care nu ies cu bicicleta din oraș, săpun, deodorant, periuță și pastă de dinți. Și tot îl simt greu.

Roțile hurducăie pe șinele oțelite, Giulia învață pentru nu știu ce examene deștepte de Inginerie Aerospațială la Politehnică, iar eu fredonez ultima piesă descoperită și care mă obsedează. Mă gândesc ce mișto ar fi să o ascult chiar în Mandalay, vechea capitală regală a Birmaniei.

Cântă și tu. Pam-pam-pam-ram-pam-pam. Zile cu sângele în mișcare și cu bătăi de inimă rapide, tot înainte!

Dăm o tură scurtă prin Brașov, fumăm o țigară și prindem personalul către Rupea, unde ne întâmpină stropii de ploaie, printre care ne strecurăm, cu bicicletele în urma noastră, sub streașina unei clădiri de lângă gară. Ne-a scăzut puțin moralul văzând pătura de nori grei, violeți, care acoperă zarea. Fumăm o țigară liniștiți și ne încurajăm reciproc să nu cădem pradă supărării. Fie ce-o fi, noi tot pedalăm.

FHD0011

Prognoza meteo spune că doar azi e vreme mohorâtă, iar în următoarele ne vom scălda în soare.

Parcurgem o scurtă bucată pe drumul național-european E60 și apoi cotim stânga pe județean, 131C, care ne duce până în Racoș, unde ne așteaptă lacul de smarald de la vechea carieră de zgură, stabilită în fostul horn al fostului vulcan din Racoș.

La scurt timp după intrarea pe județean, ploicica se oprește, iar norii sunt duși deoparte de razele arzânde ale minunatului soare. Câmpiile Transilvaniei ni se dezvelesc în fața ochilor, în timp ce pedalăm strigând de bucurie pe văi lungi, străjuite de câmpuri de un verde viu, amplificat de umezeală.

SAM_6616

Ratăm drumul spre vulcan și spre cariera de zgură și ajungem la cariera de calcar, unde nu se poate intra și unde un paznic ne dă indicații prețioase. Suntem plini de noroi, din nas și până-n degetele de la picioare. E absolut minunat!

Îmi e scârbă de aseptica viață de oraș, nu de murdăria naturii.

Împingem la bicicletă pe dealuri de iarbă înglodată-n noroi și ajungem lângă vulcan. Ne plimbăm pe lângă gura pe unde, în vremuri imemoriale, țâșneau râuri violente de lavă.

SAM_6624

Căutăm lacul de smarald, dar nu găsim pe unde se face intrarea. Vulcanul ăsta e un haos mai mare decât orice intersecție din București.

Dăm roată iar și iar și iar. Ne dăm cu bicicleta la vale, prin iarba înaltă, și parcă recuperez momente din copilărie, de pedalat pe câmpuri, pe care nu le-am avut din cauză că nu mă atrăgea ciclismul.

Suntem tot mai frustrați și puțin enervați. Se lasă seara și când mai facem baie în lac? Dar hotărâm să ne calmăm și să acceptăm lucrurile așa cum sunt, să ne bucurăm de ce ni se oferă și să absorbim ce avem în fața ochilor. Iar Universul, ca o făcută, ne oferă un curcubeu așa cum nici în reclamele de la Skittles nu am văzut.

FHD0035

Privim uluiți perfecțiunea naturii și, cu spiritul împăcat, găsim și intrarea către lacul de smarald. “Parcăm” chiar în buză și ardem niște țigări, ascultând cântecul a zeci de broaște, cu apusul de soare ascuns în spatele unui perete de zgură al fostului vulcan.

E prea târziu și e prea răcoare pentru baie, dar nu mai contează. E perfect așa cum e. Aranjăm cortul pe un delușor deasupra lacului, ne schimbăm de hainele pline de noroi acum întărit, ascultăm niște muzică la boxa externă și adormim. Broaștele cântă în continuare.

Nu-i cel mai melodios sunet, dar e fix ce trebuie. E natură.

FHD0056

FHD0045

FHD0038

Cu bicicleta pe urmele sașilor din Ardeal. Episodul 2 este AICI.

Maestrul și Margareta. Mihail Bulgakov

„Maestrul și Margareta“, de Mihail Bulgakov, un roman minunat, demn de un mare autor rus, care combină oserie de elemente magice, narațiunea debutând cu diavolul, deghizat în persoana profesorului Woland, care se află în vizită în Rusia.

Acțiunea se poartă pe două planuri. O dată în Moscova și a doua oară în vremea în care Pilat din Pont decide să se spele pe mâini de Iisus Hristos. Povestea istorică este spusă de Woland într-o discuție cu Berlioz, un birocrat ateu.

Woland, care, să nu uităm, este doar masca sub care se ascunde Satana, îi prezice apoi lui Berlioz că va muri curând, prezicere ce se adeverește când este lovit de tramvai câteva minute mai târziu. Ivan Ponirev a asistat la discuție și încearcă să-i dea de urmă lui Woland, pe care-l consideră criminal, dar nu face decât să ajungă la un azil de nebuni.

La azil, Ivan îl cunoaște pe Maestru, care s-a îndepărtat de iubita lui, Margareta, când cartea lui despre Pilat din Pont și Iisus Hristos a fost respinsă.

După moartea lui Berlioz, Woland și escorta de diavoli se mută în apartamentul lui. O scenă absolut remarcabilă este spectacolul pe care Woland și gașca sa îl dau la Teatrul de Varietăți, unde publicul este întrebat ce dorește și apoi primește exact ce a spus. Haine, bani, bijuterii.

Toată lumea pleacă de la spectacol, un spectal grotesc, o satiră la adresa lăcomiei și urâțeniei din om, cu ceea ce a dorit. Doar că, a doua zi, banii și restul obiectelor se transformă în hârtii fără valoare, ceea ce au fost de la bun început, dar pe care vanitatea le-a interpretat altfel.


A doua parte a romanului este centrată pe Margareta. Refuzând să se rupă de iubitul ei, Maestrul, acceptă invitația diavolului de participa la un bal în Iad și de a deveni o vrăjitoare cu puteri supranaturale.

Margareta se răzbună pe scriitorii care au respins manuscrisul Maestrului și primește șansa de a-i fi îndeplinită o dorință de către Satana. Prima dorință este folosită pentru binele altcuiva, astfel că Satana îi mai oferă o dorință.

Cere ca Maestrul să fie eliberat și să trăiască cu el, chiar dacă în sărăcie. Nici Diavolul și nici Iisus nu sunt mulțumiți de această alegere, așa că Azazel este trimis după ei să le dea din vinul otrăvit al lui Pilat din Pont. Maestrul și Margareta mor fizic, dar spiritele lor pleacă apoi prin aer cu diavolul și trăiesc etern în lumea umbrelor – limbo. Din cauză că nu și-au pierdut speranța în umanitate, cei doi primesc pace, dar nu și lumină.

Trăiesc în limbo, nemeritând grația Raiului, dar nici pedeapsa Iadului.


Cartea se termină cu Pilat din Pont,care este eliberat din pedeapsa eternă din Iad de către Maestru și este liber să meargă pe raza de lună către Iisus, unde o altă eternitate îl așteaptă.

Poate unul dintre cele mai colorate personaje din carte este spirituala pisică a lui Woland, care, de fapt, este doar Behemoth sub acoperire.


De Mihail Bulgakov am mai citit „Inimă de câine. Însemnări pe manșete.”


Romanul „Maestrul și Margareta” a fost ecranizat de mai multe ori, dar recomand varianta rusească în zece episoade, a câte 50 de minute bucata, din 2005.

Spaime și scârbe în Las Vegas. Hunter S. Thompson

„Spaime și scârbe în Las Vegas“, de Hunter S. Thompson. Jumătate din întreaga acțiune a cărții o reprezintă drumul pe care Raoul și Gonzo îl fac spre Las Vegas, drum în timpul căruia încearcă toate drogurile posibile, inclusiv mescalina.

A doua jumătate a acțiunii este cu Raoul și Gonzo ajunși în Las Vegas, dar fiind atât de drogați încât lumea din jur pare a fi un univers paralel.

spaime-si-scarbe-in-las-vegas_1_fullsize

Tot din cauza drogurilor pe care le au în sistem, ajung să aibă parte de tot felul de halucinații și să distrugă complete camere de hotel și mașini, asta când nu au vedenii cu insecte uriașe de deșert.

„Spaime și scârbe în Las Vegas” este o carte semi-distractivă, care a fost ecranizată în 1998, cu Johnny Depp și Benicio del Toro.

Ultima ieșire spre Brooklyn. Hubert Selby Jr.

„Ultima ieșire spre Brooklyn“, de Hubert Selby Jr. Așa cum e cazul scriitorilor anarhiști, cum le spun eu, adică Chuck Palahniuk, Irvine Welsh, Anthony Burgess, Hunter S. Thompson sau Hubert Selby Jr., au doar o singură carte bună, atât de bună încât e fenomenală, dar apoi cad într-o mediocritate totală.

Palahniuk are „Fight Club” și atât, Welsh are „Trainspotting” și atât, Burgess are „Portocala mecanică” și atât, Thompson are „Spaime și scârbe în Las Vegas” și atât, iar Hubert Selby Jr. are „Recviem pentru un vis” și atât.

„Ultima ieșire spre Brooklyn” este slăbuță. Împărțită în șase bucăți, fiecare cu alte personaje și o altă poveste, dar toate compunând puzzle-ul final, care este viața în Brooklyn.

În prima parte, o gașcă de puștani face scandal și întră în conflict cu mai mulți soldați americani care se află în permisie.

A doua parte e cu un travestit care este dat afară din casă și încearcă să agațe pe un tip. A treia parte e cu un alcoolic care încearcă să-și țină familia în frâu, iar a patra parte cu o prostituată care-și jefuiește clienții.

Ultimele două bucăți sunt poveștile unui muncitor dintr-o fabrică devenit membru de sindicat și care provoacă o lungă grevă și a unor cetățeni care trăiesc într-un imobil social.

Cartea „Ultima ieșire spre Brooklyn” a fost ecranizată în 1989.

De Hubert Selby Jr. am mai citit „Recviem pentru un vis“.

Recviem pentru un vis. Hubert Selby Jr.

„Recviem pentru un vis“, de Hubert Selby Jr. O carte cult, pentru un film devenit cult.

Acțiunea este bazată pe patru personaje din New York. Primul este Sara Goldfarb, mama lui Harry, care din cauza singurătății visează să ajungă la televizor, iar posibilitatea de a-și împlini visul o duce direct într-un azil de nebuni.

Ceilalți trei sunt Harry și iubita sa, Marion, plus cel mai bun prieten al lui, Tyrone. Toți trei sunt junkies și încearcă să pornească o afacere cu droguri, dar natura lor dependentă ajunge să câștige.

Harry rămâne fără un braț, Tyrone ajunge la închisoare, iar Marion să se prostitueze pentru droguri. O carte care e greu de digerat, dar care este, în egală măsură, o capodoperă.

Iar filmul este pe măsură. „Recviem pentru un vis” a fost ecranizat în 2000, cu Jared Leto, solistul de la 30 Seconds from Mars, care îl joacă absolut genial pe Harry. Coloana sonoră semnată de Clint Mansell nu este, de asemenea, de ignorat.

De Hubert Selby Jr. am mai citit „Ultima ieșire spre Brooklyn“.