Memento mori

„Mărturie din Iad“, de Immaculee Ilibagiza. O carte despre genocidul din Rwanda, din 1994, când un milion de oameni, marea lor parte etnici tutsi, au fost masacrați de majoritatea hutu a țării.

Immaculee Ilibagiza este una dintre puținele rwandeze de etnie tutsi care a supraviețuit măcelului care a durat 100 de zile. Cauzele genocidului sunt complexe și pornesc de la epoca colonială, când belgienii au amplificat diferențele dintre triburile tutsi și hutu din Rwanda.

Printre primele lucruri de remarcat este impotența ONU. După ce zece militari belgieni, parte din trupele de menținere a păcii, au fost uciși, ONU și-a retras trupele, iar țările vestice și-au scos cetățenii din țară, lăsându-i pe rwandezii hutu să-și facă de cap și să omoare în voie.

O mare parte din propaganda anti-tutsi s-a derulat pe un post de radio pe care SUA au refuzat să-l bruieze, invocând, în mod ironic, că nu poate suprima libertatea de exprimare. „Ucideți toți gândacii și puii de șarpe tutsi“, îndemn care răsuna pe undele radio a fost considerat de mărețul jandarm al planetei drept libertate de exprimare.

Mai mult, Bill Clinton, președintele american de atunci, a spus că SUA nu poate interveni decât în zonele în care are interese strategice. De unde putem deduce că intervențiile armate ale SUA din Irak, Afganistan sau Siria, dacă e să ne raportăm doar la cele mai recente, au avut ca principal criteriu interesul strategic, nu salvarea vieților, nu libertatea, nu umanitatea.

Rwanda nu avea petrol, ca țările din Orientul Mijlociu. Așa că SUA și-au băgat picioarele în principiile cu care bravează zi de zi.

Strategia de exterminare a etniei tutsi nu s-a rezumat doar la viol, tortură și crimă. Guvernul hutu de la Kigali a eliberat toți bolnavii de HIV din spitale și a format detașamente speciale din aceștia, având misiunea de a viola și contamina femeile tutsi, pentru a se asigura că generațiile următoare de tutsi vor fi stârpite.

Immaculee Ilibagiza a supraviețuit după ce, alături de alte femei, a fost ascunsă într-o baie minusculă de un preot din satul ei. Și-a pierdut întreaga familie, în afară de un frate care, în timpul genocidului, se afla la studii în Senegal.

Descrierile pe care autoarea le face sunt greu de digerat. Străzi pline de cadavre, morți întinși peste tot, cu brațele și capetele retezate de macete. Ceva ce mintea refuză să accepte drept realitate.

Povestea este bine scrisă și transmite emoție, dar există prea mult Dumnezeu pentru gustul meu. Se simte o propagandă ostentativă înspre religie și cum a ajutat-o catolicismul pe autoare să supraviețuiască.

Toate coincidențele și toate reușitele sunt puse în cârca Dumnezeului care veghează asupra ei și o ajută. Dar, dacă dai deoparte tenta asta supranaturală și nevoia omului de a face sens dintr-o tragedie lipsită de sens prin invocarea divinității?, atunci rămâi cu o poveste care mișcă lucruri prin tine.

De altfel, există și un film celebru pe tema genocidului din 1994. Se numește „Hotel Rwanda“, lansat în 2004. L-am văzut în urmă cu mulți ani și e bun, bun de tot.

Pe tema genocid/masacru am mai citit „Masacrul din Darfur“, de Mukesh Kapila.