„Stasiland“, de Anna Funder. Germania de Est și a sa forță de securitate internă – Stasi – sunt o istorie mai puțină discutată, adesea căzând în spatele unor subiecte mai populare precum gulagurile sovietice sau lagărele naziste.
Dar e puțin ciudat să fie așa, ținând cont că Stasi a fost cea mai eficientă forță represivă din toate statele totalitare aflate în spatele Cortinei de Fier. După căderea Zidului Berlinului, s-a descoperit că aproape fiecare cetățean al Germaniei de Est avea dosar și că unul din patru oameni a acționat ca informator.
Mania supravegherii era atât de mare în rândul Stasi încât existau rafturi pline cu borcane în care se aflau câte o bucată de haină a celor ținuți sub urmărire, cel mai des lenjerie intimă.
De ce? Pentru a avea “la dosar” mirosul acestora. Când ofițerii Stasi se hotărau să aresteze un suspect, scoteau bucata de material din borcan și o dădeau unui câine, pentru a prinde mirosul. Apoi haț!
Asemeni regimului Ceaușescu, care vindea evrei și etnici germani pentru a face rost de valută, regimul est-german lăsa anumiți cetățeni să plece în Germania de Vest doar dacă se plăteau anumite sume pe ei.
Pe parcursul cărții, Anna Funder stă de vorbă, pe la mijlocul anilor ’90, cu oameni care au suferit de pe urma regimului, dar și cu foști reprezentanți ai acestuia, care se declarau convinși că epoca democrației capitaliste porcești nu va ține. S-au înșelat.
Poveștile pe care autoarea le obține de la oamenii de rând care au avut de suferit de pe urma zidirii în perimetrul est-german sunt emoționante și au darul de a-ți aminti că lumea în care trăiești acum nu e perfectă, dar că e infinit mai bună decât a celor care au avut ghinionul de a se naște în epoca totalitarismului european.
Pe subiectul Stasi, recomand cu drag un film din 2006, numit „The Life of Others/Das Leben Der Anderen”.
„Buddha“, de Karen Armstrong. Tipa asta are o poveste de viață foarte interesantă. A fost călugăriță catolică, de la 18 la 25 de ani, după care a părăsit viața monastică, spunând că a fost supusă la abuzuri fizice și psihologice, printre care autoflagelarea impusă.
Experiența asta a făcut-o să treacă de la o credință conservatoare la un fel de creștinism mistic, liberal, și să devină autoare a mai multor cărți despre religie.
Dar să ne întoarcem la „Buddha”, cartea devenită un New York Times Bestseller.
Încă din primele pagini, Karen Armstrong semnalează contrastul dintre istoria vieților lui Iisus și Buddha. În ceea ce-l privește pe Iisus, Biblia oferă destul de puține detalii despre tinerețea lui, fiind axată pe faptele sale de la un punct încolo. De cealaltă parte, în cazul lui Buddha, scripturile sfinte budiste abundă în detalii despre copilăria și tinerețea sa, dar sunt mai puține povești despre Buddha după iluminare.
Lucru care se potrivește cu doctrina lui Buddha, care nu și-a dorit să fie transformat într-un idol, ci ca discipolii săi să se concentreze pe calea budistă, nu pe persoana lui.
Faptul că budismul este o religie (filosofie) a rațiunii se poate vedea și-n părțile cărții care descriu pelerinajul lui Siddharta Gautama (Buddha), aflat în căutarea scopului final al vieții.
„He always refused to take anything on trust, and later, when he had his own sangha, he insistently warned his disciples not to take anything at all on hearsay. They must not swallow everything that their teacher told them uncritically , but test the dhamma at every point, making sure that it resonated with their own experience.”
Aici e cheia și veșnicul îndemn al rațiunii. Să te îndoiești de tot, să nu iei nimic de bun, să verifici mereu.
„Middle Way” este unul dintre principiile fundamentale ale budismului și a fost dezvoltat de Siddharta după ce a adoptat un stil de viață ascetic, rigid, care l-a făcut să descopere că nici aceasta nu este calea.
Ascetismul, asemeni călugărilor care se retrag în peșteri sau în mănăstiri din munți, nu aduce iluminare și nici apropiere de Dumnezeu. Este doar o fugă de lume, este slăbiciune. Puterea este când ești supus la tentații și le reziști, nu când te scoți complet din calea lor.
„Gotama was developing what he called a „Middle Way”, which shunned physical and emotional self-indulgence on the one hand, and extreme asceticism (which could be just as destructive) on the other.”
Despre nevoia nu doar de a testa totul și de a-ți asuma, dar și despre a nu accepta un crez doar pentru că cineva ți-l impune. Responsabilitatea personală, asumarea, este esențială în budism. Și-n orice domeniu al vieții, aș adăuga.
„The Buddha had no time for doctrines or creeds; he had no theology to impart, no theory about the root cause of dukkha, no tales of an Original Sin, and no definition of the ultimate reality. He saw no point in such speculations. Buddhism is disconcerting to those who equate faith with belief in certain inspired religious opinions.
A person’s theology was a matter of total indifference to the Buddha. To accept a doctrine on somebody else’s authority was, in his eyes, and “unskilfull” state, which could not lead to enlightenment, because it was an abdication of personal responsibility.
He saw no virtue in submitting to an official creed. “Faith” meant trust that Nibbana existed and a determination to prove it to oneself. The Buddha always insisted his disciples test everything he taught them against their own experience and take nothing on hearsay. A religious idea could all too easily become a mental idol, one more thing to cling to, when the purpose of the dhamma was to help people let go.”
Pe tema Buddha/budism am mai citit „Emoțiile distructive“, de Daniel Goleman, „The transformed mind“, de Dalai Lama.
„Walden“, de Henry David Thoreau, discipol al unui alt mare filosof transcendentalist – Ralph Waldo Emerson.
„Walden” este povestea celor doi ani și două luni trăite de Thoreau pe malul lacului Walden din Massachusetts, singur, într-o micuță cabană de lemn construită chiar de el, la o milă depărtare de cel mai apropiat vecin.
Pe lângă unde și cum a trăit, pe decursul poveștii, Thoreau ne prezintă și filosofia sa de viață, cea a unui trai simplist, în sânul naturii.
Prima abordare a lui Thoreau în privința traiului simplist vine în cazul îmbrăcăminții, pe care acesta sugerează să o schimbăm doar atunci când noi înșine suntem schimbați – haine noi pentru oameni noi.
„I say, beware of all enterprises that require new clothes, and not rather a new wearer of clothes. If there is not a new man, how can the new clothes be made to fit? If you have any enterprise before you, try it in your old clothes. All men want, not something to do with, but something to do, or rather something to be.
Perhaps we should never procure a new suit, however ragged or dirty the old, until we have so conducted, so enterprised or sailed in some way, that we feel like new men in the old, and that to retain it would be like keeping new wine in old bottles.”
Thoreau nu se oprește aici și alege să satirizeze superficialitate înfățișării exterioare de care oamenii se preocupă atât de mult, în contrast cu lucrurile cu adevărat importante, cum ar fi conștiința sau integritatea fizică și mentală. În partea a doua a citatului de mai jos, Thoreau face o distincție fundamentală între ceea ce este respectabil și ceea ce oamenii consideră că este demn de respect.
„No man ever stood the lower in my estimation for having a patch in his clothes; yet I am sure that there is greater anxiety, commonly, to have fashionable, or at least clean and unpatched clothes, than to have a sound conscience. (…) Most behave as if they believed that their prospects for life would be ruined if they should do it. It would be easier for them to hobble to town with a broken leg than with a broken pantaloon.
Often if an accident happens to a gentleman’s legs, they can be mended; but if a similar accident happens to the legs of his pantaloons, there is no help for it; for he considers, not what is truly respectable, but what is respected.”
Despre naturalism și viața în afara pereților de zi cu zi, filosoful ne spune „at last, we know not what it is to live in the open air, and our lives are domestic in more senses than we think. From the hearth to the field is a great distance. It would be well perhaps if we were to spend more of our days and nights without any obstruction between us and the celestial bodies, if the poet did not speak so much from under a roof, or the saint dwell there so long. Birds do not sing in caves, nor do doves cherish their innocence in dovecots.”
Când vine vorba de felul în care și-a organizat cabana și de lucrurile care se află în ea, Thoreau povestește cum traiul pe care și l-a ales este atât de simplist încât refuză cadoul unui covor, pentru a nu-și complica timpul cu nevoia de a-l scutura.
„I would observe, by the way, that it costs me nothing for curtains, for I have no gazers to shut out but the sun and moon, and I am willing that they should look in. The moon will not sour milk nor taint meat of mine, nor will the sun injure my furniture or fade mycarpet, and if he is sometimes too warm a friend, I find it still better economy to retreat behind some curtain which nature has provided, than to add a single item to the details of housekeeping.
A lady once offered me a mat, but as I had no room to spare within the house, nor time to spare within or without to shake it, I declined it, preferring to wipe my feet on the sod before my door.”
Acum poate te întrebi de ce s-ar izola cineva de lume și mai ales de ce în felul ăsta. Uite de ce:
„I went to the woods because I wished to live deliberately, to front only the essential facts of life, and see if I could not learn what it had to teach, and not, when I came to die, discover that I had not lived. I did not wish to live what was not life, living is so dear; nor did I wish to practice resignation, unless it was quite necessary.
I wanted to live deep and suck out all the marrow of life, to live so sturdily and Spartan-like as to put to rout all that was not life, to cut a broad swath and shave close, to drive life into a corner, and reduce it to its lowest terms, and, if it proved to be mean, why then to get the whole andgenuine meanness of it, and publish its meanness to the world; or if it were sublime, to know it by experience, and be able to give a true account of it in my next excursion. For most men, it appears to me, are in a strange uncertainty about it, whether it is of the devil or of God, and have somewhat hastily concluded that it is the chief end of man here to “glorify God and enjoy him forever.”
Despre importanța de a citi și de a citi asumat, de a percepe mental și spiritual ceea ce citești:
„To read well, that is, to read true books in a true spirit, is a noble exercise, and one that will task the reader more than any exercise which the customs of the day esteem. It requires a training such as the athletes underwent, the steady intention almost of thewhole life to this object. Books must be read as deliberately and reservedly as they were written.”
Și despre diferența dintre limbajul oral, pe care-l înveți mecanic, și limbajul scris, care e cultivat și trăit:
„..between the spoken and the written language, the language heart and the language read. The one is commonly transitory, a sound, a tongue, a dialect merely, almost brutish, and we learn it unconsciously, like the brutes, of our mothers.
The other is the maturity and experience of that; if that is our mother tongue, this is our father tongue. a reserved and selected expression, too significant to be heard by the ear, which we must be born again in order to speak.”
Pe la jumătatea cărții, Thoreau spune povestea arestării sale, bazată pe faptul că refuzase să-și plătească taxele pentru a nu susține un stat al sclaviei și al războiului. Thoreau a fost eliberat după ce, împotriva voinței sale, altcineva a plătit banii pe care-i datora statului.
„One afternoon, near the end of the first summer, when I went to the village to get a shoe from the cobbler’s, I was seized and put into jail, because, as I have elsewhere related, I did not pay a tax to, or recognize the authority of, the state which buys and sells men, women, and children, like cattle at the door of its senate-house. I had gone down to the woods for other purposes.
But, wherever a man goes, men will pursue and paw him with their dirty institutions, and, if they can, constrain him to belong to their desperate odd-fellow society. It is true, I might have resisted forcibly with more or less effect, might have run “amok” against society; but I preferred that society should run “amok” against me, it being the desperate party. However, I was released the next day, obtained my mended shoe, and returned to the woods in season to get my dinner of huckleberries on Fair-Haven Hill.”
Thoreau abordează și subiectul vegetarianismului. În mod rațional și obiectiv, nu neagă că omul este omnivor, însă constată că urmarea acestei stări de fapt, mai ales când există alternative, este echivalent cu a trăi în mizerie.
„It may be vain to ask why the imagination will not be reconciled to flesh and fat. I am satisfied that it is not. Is it not a reproach that man is a carnivorous animal? True, he can and does live, in a great measure, by preying on other animals; but this is a miserable way,—as any one who will go to snaring rabbits, or slaughtering lambs, may learn,—and he will be regarded as a benefactor of his race who shall teach man to confine himself to a more innocent and wholesome diet.
Whatever my own practice may be, I have no doubt that it is a part of the destiny of the human race, in its gradual improvement, to leave off eating animals, as surely as the savage tribes have left off eating each other when they came in contact with the more civilized.”
Și să nu uităm ce spune Thoreau: „The mass of men lead lives of quiet desperation.”
„Rather than love, than money, than fame, give me truth. I sat at a table where were rich food and wine in abundance, and obsequious attendance, but sincerity and truth were not; and I went away hungry from the inhospitable board.”
„Foamea“, de Knut Hamsun. O carte scrisă de un norvegian laureat al premiului Nobel pentru literatură, în 1920, care și-a menținut dragostea pentru nazism chiar și după moartea lui Hitler.
Dar, să disociem între omul Hamsun și scriitorul Hamsun. Ca om, o fi fost abject, dar ca scriitor, judecând după „Foamea”, a fost minunat.
„Foamea” este despre un tânăr a cărui singură constantă în viața pe care o duce în Oslo-ul secolului 19 (pe atunci Oslo se numea Christiania) este foamea.
Personajul principal este fără nume și descris drept un mic intelectual, cu preocupări literare. Poveștile pe care le scrie și pe care reușește ocazional să le publice în diverse ziare și reviste îl ajută să obțină minimul necesar pentru a se hrăni și pentru a-și permite un adăpost rudimentar.
Cu toate acestea, perioadele de pauză dintre poveștile pe care le scrie devin tot mai mari, iar tânărul artist se confruntă tot mai des cu senzația chinuitoare a foamei, care, la un moment dat, îl face să-și mestece interiorul obrajilor, doar ca să-și astâmpere puțin golul din stomac.
În ceea ce privește mediul înconjurător, personajul principal, cel mai des chinuit de foame și dormind pe câte o bancă din parc, în frig, ne este prezentat plimbându-se fără țintă pe străduțele din Oslo și încercând să-și mențină o aură de respectabilitate în privința înfățișării sale.
Totodată, personajul este unul absurd. Deși este un muritor de foame, se străduiește să țină cu dinții de o mândrie care nu este conformă situației în care se află, refuzând mâncarea care-i este oferită drept pomană, într-un moment în care aproape pică din picioare de foame, sau dându-și hainele altor săraci.
Deși poveștile diferă fundamental, „Foamea” lui Knut Hamsun, carte inspirată din tinerețea autorului, îmi amintește puțin de „Un artist al foamei“, a lui Franz Kafka.
În orice caz, „Foamea” lui Hamsun este o capodoperă a literaturii universale, o poveste care m-a ținut captiv și din strânsoarea căreia nu m-am putut elibera până când nu am terminat-o. O carte pe care-o recomand cu toată căldura și o carte în care, poate, orice artist se va putea regăsi, nu? Căci, adesea, condiția de artist vine, inseparabil, la pachet cu sărăcia.
„Eleganța ariciului“, de Muriel Barbery. Una dintre cărțile despre care am auzit vorbindu-se mult, motiv pentru care am zis să-i dau o șansă. Rezultatul? O dezamăgire cruntă și o plictiseală pe măsură.
Autoarea, Muriel Barbery, este profesoară de filosofie, iar asta se simte adânc în cartea ei, în felul în care sunt conturate personajele. Însă ăsta nu-i un aspect pozitiv. Ce se simte este un fel forțat și fals de a înfrumuseța povestea cu filosofii care nu-și au rostul în ea.
“Poate că asta înseamnă a fi în viață: a urmări clipe care mor.”
Renee, personajul principal, este o portăreasă auto-didactă din Paris, care-i satisfăcută să-și ascundă preocupările intelectuale și cărțile de Tolstoi și Husserl pe care le citește de ceilalți oameni, preferând să fie văzută din afară drept o femeie banală.
“Noutatea este ceea ce nu îmbătrânește în ciuda timpului.”
Toate momentele în care Barbery explică prin vocea lui Renee cât de superioară este ea și cât de mult îi place să se ascundă sub vălul mediocrității sunt extrem de anoste și repetitive.
Proza e înceată și greoaie, personajele deloc credibile, iar întreaga poveste un mic-mare non-sens. Chiar nu știu cum a devenit cartea asta un succes.
Nu pot decât să presupun că dacă n-ai citit Tolstoi, Dostoievski, Dumas, Hugo, dacă n-ai cunoscut literatura dusă la rang de artă, atunci probabil că Barbery ți se poate părea interesant.
“Contemplarea eternității în mișcarea însăși a vieții.”
