„Cișmigiu & Comp.” + „Bună dimineața, băieți!“, de Grigore Băjenaru. Două romane în care autorul își povestește întâi viața de elev la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București, iar apoi viața de profesor.
Deși n-am fost lăzărist, „Cișmigiu & Comp.” mi-a inspirat un fel de nostalgie față de o anumită perioadă, chiar dacă n-am trăit-o. Pentru mine liceul a fost mai degrabă un chin, decât clișeul „celor mai frumoși ani”.
Totuși, anii de liceu ai lui Grigore Băjenaru au ca fundal epoca interbelică, la scurtă vreme după constituirea României Mari. E interesant să „percepi” printre rânduri atmosfera de atunci, fără a o da în naționalisme de prost gust.
Pe decursul primului roman, Grigore Băjenaru povestește tot felul de năzbâtii pe care le-a făcut cu colegii de ciclu liceal inferior și superior, ciclul liceal inferior fiind actualele clase 4-8 din școala generală, iar ciclul liceal superior actualele clase 9-12 de liceu.
Autorul construiește nu doar un mediu de poznași aflați la ore, ci prezintă și povești petrecute în afara liceului, în Parcul Cișmigiu, locul preferat al oricărui lăzărist, dar și camaraderia dintre liceeni, atunci când, de exemplu, unul dintre ei nu are bani să-și plătească taxele școlare, iar toți pun mână de la mână pentru a-l salva.
Căci da, nu uita, până după Al Doilea Război Mondial școala nu era gratuită.
În al doilea roman, „Bună dimineața, băieți!“, îl regăsim pe Grigore Băjenaru trecut din ipostaza de elev în cea de profesor.
Având talent pedagogic și pasiune pentru meseria de profesor, autorul povestește cum și-a apropiat elevii și cum a încercat mereu să-i ajute, adesea amintindu-și de propria experiență din băncile școlii.
Finalul este unul nostalgic, unul din care se înțelege clar cât de mult a iubit Grigore Băjenaru meseria de profesor și cât de mare i-a fost chemarea în această direcție. Pensionat și stând pe o bancă din fața liceului, Băjenaru suspină întrebându-se unde și când i s-au dus anii și ce n-ar da să mai fie iar profesor.
