Maitreyi. Mircea Eliade

Maitreyi” este a doua carte scrisă de Mircea Eliade, după „Romanul adolescentului miop”, pe care o apreciez ca fiind parte din acea latură diferită a scrierilor sale, latura sinceră-autobiografică-idealistă.

Romanul spune povestea iubirii înfiripate între autor (23 de ani) și Maitreyi Devi (16 ani), pe când românul studia sanscrita în India. Cei doi apar în carte sub pseudonime.

Cum te-aş putea eu pierde pe tine, când tu eşti soarele meu, când razele tale mă încălzesc pe acest drum de ţară? Cum să uit eu soarele?

Se spune că atunci când scrii la persoana întâi eşti cel mai sincer şi vulnerabil, te pui în bătaia puştii, dezgolit şi aştepţi să fi judecat sau simţit. Fix asta am resimțit la cele două romane ale lui Eliade, inspirate unul din devenirea sa, iar celălalt din dragostea sa pentru Maitreyi.

Mircea Eliade a rămas veșnic îndrăgostit de Maitreyi, de asemenea considerându-se indian, însă, din nefericire pentru el, Maitreyi nu a împărtășit aceleași sentimente.

Un lucru interesant este că la aflarea veștii că Mircea Eliade a scris un roman despre relaţia lor, Maitreyi şi-a simţit reputaţia murdărită şi a scris un roman răspuns, intitulat „Dragostea nu moare“, carte pe care nu mi-am pus încă labele, însă pe care mi-am propus să o citesc pentru a vedea și celălalt punct de vedere.


PS: Între timp, am reușit să citesc și „Dragostea nu moare“, a lui Maitreyi Devi, care vine să completeze povestea.


De Mircea Eliade am mai citit „Nuntă în cer“, „Romanul adolescentului miop“, „Nouăsprezece trandafiri“, „Solilocvii“, „Isabel și apele diavolului“, „Secretul doctorului Honigberger“, „Nopți la Serampore“.

Cel mai iubit dintre pământeni. Marin Preda

Cel mai iubit dintre pământeni“, de Marin Preda. O altă poveste minunat scrisă de Marin Preda, cu atâtea ramificații și subînțelesuri. O carte puternic anti-comunistă care, se spune, i-ar fi atras mânia sistemului și chiar moartea.

Dacă în „Moromeții” Marin Preda ne prezenta lumea dinaintea Primului Război Mondial, sufletul țărănesc autentic și apariția legionarilor, atunci în „Cel mai iubit dintre pământeni” ne prezintă lumea de după război, când ne-am trezit aruncați într-o altă dictatură, de natură estică de această dată.

Titlul romanului ar și el, în sine, o povestioară interesantă. Se spune că provine din modul în care Marin Preda era alintat de către una dintre soțiile sale, Aurora Cornu.

Marine, tu ești cel mai iubit dintre pământeni“, îi spunea ea, cu drag.


Personajul principal, Victor Petrini, profesor de filosofie, este confruntat cu absurditatea sistemului ceaușist, unde inteligența și cultura sunt ridiculizate, iar proletarul mediocru este noul Dumnezeu.

„- Spune-mi o maximă filosofică.

– Cuget, deci exist.

– Cum adică, mă, Petrini…”

Romanul se încheie cu propoziţia „unde dragoste nu e, nimic nu e“, atât de populară în interpretarea lui Gheorghe Gheorghiu și care provine din cuvintele Apostolului Pavel: „dacă dragoste nu am, nimic nu sunt”.


Cel mai iubit dintre pământeni” a fost ecranizată în 1993, cu Ștefan Iordache în rolul lui Victor Petrini. Nu știu de ce, dar în film există o scenă în care Petrini este violat de un alt ocnaș, când în carte nu-i nici vorbă de așa ceva. O fi vreun simbolism al regiei care-mi scapă.

De Marin Preda am mai citit „Viața ca o pradă“, „Moromeții“, „Marele singuratic“, „Delirul“.

Moromeţii. Marin Preda

Moromeții“, de Marin Preda. Din punctul meu de vedere, „Moromeţii” reprezintă una dintre cele mai mari capodopere ale literaturii autohtone.

Marin Preda surprinde nu doar viaţa ţăranului român chinuit de griji, ci are grijă și să dea viață unui personaj extraordinar: Ilie Moromete, care, deşi este incult, dispune de o inteligenţă nativă de invidiat

Dacă omul nu mai are nimic sfânt, se sălbăticeşte şi degenerează, dar omul poate fi o fiinţă morală şi fără religie. Religia, eu n-aş zice că e opiul popoarelor, ci expresia spontană a năzuinţei morale a omului.

De la dorinţa nebună a lui Niculae de a merge la şcoală şi a face ceva cu viaţa lui, la frustrările şi ura celor trei fraţi care ajung într-un  final să fugă de acasă, romanul este unul de excepţie, pe care-l citeşti pe nerăsuflate.

Moromeții” nu e doar istoria devenii lui Nicolae Moromete în Marin Preda, ci și o analiză a schimbărilor prin care trec țăranii. Apropierea unui război iminent, anunțat și de apariția cămeșilor verzi în sat, contribuie la un viitor incert.

Legionarii, prin Victor al lui Bălosu’, arată de ce sunt în stare atunci când îl omoară în bătaie pe Dumitru al lui Nae. Un fel de preview pentru ceea ce aveau să facă legionarii la Jilava și tot sistemul bolnav al verzilor?

De altfel, se pune pe tapet șo împrorietărirea, derivată din Răscoala din 1907, care a lăsat antipatii sociale. Cum ar fi cea dintre Țugurlan și alți săteni, care ar fi primit, pe nedrept, mai mult pământ. Interesantă este și psihologia lui Ilie Moromete, tipică țăranului, de a se zbate pentru păstrarea pământului întreg. Pentru salvarea pământului.

O nuanță de dragoste nemărginită pentru pământ pe care o vedem și la Liviu Rebreanu, în „Ion“. Pământul este sufletul țăranului român, dus la un nivel metafizic simplist.


Este una dintre puţinele cărţi pe care le-am citit de mai multe ori, deşi n-am obiceiul de a reciti ceva. Iar filmul îl văd constant la câteva luni. Așa cum deja știm cu toții, partea a doua a romanului e mult mai slabă.

Romanul a fost ecranizat în 1987, rolul lui Ilie Moromete fiind jucat magistral de către Victor Rebengiuc.

De Marin Preda am mai citit „Viața ca o pradă“, „Cel mai iubit dintre pământeni“, „Marele singuratic“, „Delirul“.

Viaţa pe un peron. Octavian Paler

„Viaţa pe un peron“, de Octavian Paler. Una dintre cărțile pe care le-am citit în contextul potrivit. În cazul ăsta, o bună bucată din cartea am citit-o chiar pe un peron din Costinești, iar apoi pe un tren către București.

Totul într-un moment din viaţă în care alergam după un om care nu mă dorea, la fel ca personajul principal, care-şi petrece viaţa pe un peron, aşteptând un tren ce nu mai vine.

Ele vroiau neapărat să mă vindece de singurătate, când eu nu le ceream decât să mă ajute să o îndur”


Cartea e scrisă destul de greoi, însă, ținând cont de contextul în care am citit-o, trăirile eroului au fost și trăirile mele, în timp ce locurile pe care le descria erau locurile în care mă aflam.

Câinii care lătrau în telefon erau/sunt monştrii care-mi urlă în trup. Şi rămâne mereu dilema. Dacă trenul vine, într-un  final, dar nu mai ai puterea să te urci în el…

Simbolismul este la putere în romanul lui Octavian Paler. Ambele personaje principale s-au întâlnit pe peron după ce au fugit de ceva. Fiecare de propria frică.

Pe panoul gării sunt notate orele de venire și plecare ale trenurilor, dar nu și destinațiile. Niciodată nu știi unde te duce drumul. Așa că uneori alegi să-l eviți și să aștepți. Pe un peron.

Romanul adolescentului miop. Mircea Eliade

Romanul adolescentului miop” este una dintre puţinele cărţi ale lui Mircea Eliade pe care le simt afectiv, una dintre puţinele cărţi unde autorul s-a dezgolit şi s-a lăsat judecat de ceilalţi.

Bildungsroman-ul devenirii lui Mircea Eliade în liderul generației sale, trecând printr-o adolescență singuratică, chinuitoare prin urletul cărnii și prin reflecția filosofului asupra trăirilor sale.

Cine ştie de ce lăcremez? Poate iubesc sau poate aştept; şi nădejdele mele încep să le irosească anii. Cine ştie de ce privesc în gol? Poate îmi amintesc sau poate presimt durerea vieţii care cere să fie vieţuită toată.

Parcă restul cărților lui Eliade nu te ating atât de mult precum cea a adolescentului miop, care-l zugrăvește Eliade cel tânăr, chinuit de poftele cărnii şi de necazul de a se fi născut un bărbat urât şi chior.

Iată ce simt: că sunt ridicat din mine şi izbit de colţuri dureroase, şi lăsat iar în suflet, şi iară înălţat. Şi nu ştiu nimic altceva, şi nimic nu înţeleg“.


Romanul adolescentului miop” nu este, până la urmă, povestea în care se poate regăsi aproape oricare adolescent lunatic, nemulțumit de sine și încercând să astâmpere toate poftele care-i inundă trupul și mintea?

Se spune că până acum nu a murit nimeni din dragoste… oare oi fi eu primul?

Tânărul fragil, urât și miop din roman se transformă, odată cu maturitatea, într-unul dintre cele mai importante personaje ale României. Scriitor, filosof și istoric al religiilor.

Ce poate fi mai fascinant decât să urmărești firul adolescenței sale și să ți se dezvăluie, printre file, devenirea sa în acel Mircea Eliade care ne-a purtat și încă ne poartă pe strada Mântuleasa sau prin mistica Indie?

Ce poate fi mai fascinant decât conștiința de geniu care se conștientizează pe sine și pe învelișul în care este captivă: carnea, cu toate poftele ei și cu toată durerea ce se naște din neîmplinirea ei?


De Mircea Eliade am mai citit „Nuntă în cer“, „Maitreyi“, „Nouăsprezece trandafiri“, „Solilocvii“, „Isabel și apele diavolului“, „Secretul doctorului Honigberger“, „Nopți la Serampore“.