„Poșta“, de Charles Bukowski. Un roman scurt, dar plin de spiritul bukowskian, de sinceritate brutală și, în același timp, extrem de amuzantă.
Se prea poate ca Bukowski să fie autorul contemporan/modernist preferat al meu. Pentru cineva ca mine, care nu suferă bullshit-ul de nicio culoare, Bukowski este o gură de aer proaspăt.
„Poșta” conține povestiri din anii în care autorul a fost angajat al serviciilor poștale americane, personajul principal purtând tot numele de Henry Chinaski, la fel ca-n „Femei”, alter ego-ul lui Bukowski.
Pe lângă personajele încordate care încearcă să-i îngreuneze viața, pe lângă bețiile, mahmurelile și futaiurile libere. Bukowski este simbolul omului decăzut care se acceptă și se auto-analizează fără a se lua prea în serios.
Totul la el este natural. Chiar și în poveștile în care întâlnește vreo femeie pe care „s-o îndese” nu se simte nicio aură de laudă sau de dorință de a se pune într-o altă lumină decât cea proprie.
Dacă arta bukowskiană este una a decăderii, ori a omului deja decăzut, atunci asta este pentru că e pe bune, nu e un rol construit pentru a părea interesant.
Poate că povestirile în sine nu ies neapărat în evidență prin cine știe ce întâmplări extraordinare, însă modul în care Bukowski le abordează și le narează este într-adevăr minunat.
Charles Bukowski, unul dintre oamenii cu care mi-aș fi dorit să fi putut sta la o bere. Citiți-l, o să vă placă. Cu excepția cazului în care sunteți puritani sau digerați cu greu sinceritatea brută.
De Charles Bukowski am mai citit „Femei“.
