„Un om sfârșit“, de Giovanni Papini. Niciodată nu m-am regăsit atât de mult în cineva, într-o carte sau într-un personaj, așa cum am făcut-o în Giovanni Papini, care și-a scris autobiografia în cartea asta. Și-am început să-l simt ca pe al meu, ca pe mine, încă de la primele pagini.
De cum a început descrierea acelui sentiment de melancolie pe care-l simt atât de propriu și de creator, atât de al meu.
„Da, e-adevărat: eu n-am fost copil. Am fost un moș și un râios gânditor și ursuz. Încă de pe-atunci cea mai bună parte a vieții mele se afla în mine. Încă de pe-atunci, lipsit de orice căldură și bucurie, mă ascundeam, mă linișteam în mine însumi, în reveria lacomă, în solitara rumegare a lumii reîntregite prin eu. Nu le eram plăcut celorlalți, iar ura m-a îngrădit în singurătate.
Singurătatea m-a făcut și mai trist, și mai antipatic; tristețea mi-a strâns inima și mi-a ascuțit mintea. Firea mea diferită m-a îndepărtat chiar de cei mai apropiați, iar despărțirea m-a făcut și mai diferit. Încă de pe acest prag al vieții am învățat să gust bărbăteasca plăcere a acelei infinite și nedefinite melancolii care nu dorește ușurări și consolări, ci se mistuie în ea însăși, fără nici un scop, creînd încetul cu încetul acea obișnuință a vieții interioare și solitare care ne îndepărtează pentru totdeauna de oameni.”
Și apoi continuă cu lectura și setea de cunoaștere, care mi-au dat un rost atunci când simțeam nevoia de oameni. Acum, arareori mai simt că aș avea nevoie de cineva.
„M-a salvat din această singurătate sumbră setea de-a ști. De când am cucerit, rând cu rând, misterul abecedarului, n-am avut plăcere mai mare, nici mângăiere mai statornică decât cititul. (…) Nu doar citeam: imaginam, cugetam, refăceam, mă străduiam să ghicesc. (…) Pentru mine realitatea nu era cea de la școală, de pe stradă, de acasă, ci mai curând cea din cărți – unde simțeam că trăiesc cu mai multă plăcere.”
Și știu cum e să ai nu doar sete de cunoaștere, ci sete de a ști absolut totul. De a cuprinde toată cunoaștere posibilă și a ți-o înfinge în creier. Cât mai rapid și cât mai eficient cu putință.
„Ce voiam să învăț? Ce voiam să fac? Nu știam. N-aveam niciun program, nici călăuză: nici o idee precisă. Numai să știu, să știu, să știu tot. (Iată cuvântul nenorocirii mele: totul!) Încă de pe-atunci am fost unul dintre aceia pentru care puțin sau jumătate nu contează: ori totul, ori nimic! Iar eu mereu am vrut totul – nimic să nu scape sau să rămână pe dinafară. Deplinătate și totalitate – și nimic de dorit după aceea!”
Dezgustul față de mediocritate. Da, l-am regăsit și pe el la Giovanni Papini. Căci nu poți fi altfel decât dezgustat atunci când ești martor la condiția în care oamenii se mențin. Mai ales când știi cât potențial au.
„Numai lor le datorez repulsia față de mediocri, aspirația spre perfecțiune, eroica nemulțumire, primele îndemnuri spre înălțimi, instrumentele de lucru și armele de luptă, tăișul nimicitor și ideea însăși despre o lume celestă, despre o beatitudine neîmpovărată și nemurdărită.”
Și văd că și Papini a avut sindromul ăsta de a încerca să salveze oameni. Dar nu dintr-un eroism tragic, ci mai degrabă din postura unui om care a gustat din cunoaștere și armonie și care ar vrea să sprijine și alți oameni în drumul către desăvârșire. Însă niciodată prin coborârea la același nivel, ci doar prin ridicarea la același nivel. E o nuanță importantă.
„Voiam să-i eliberez (adică, după părerea mea, să-i ajut) chiar și pe cei pe care-i disprețuiam tocmai pentru că nu erau liberi și tocmai pentru că erau demni de dispreț voiam să-i eliberez. Voiam să-i ridic până la înălțimea mea, nu să mă cobor eu până la ei. Pentru a-i face din nou oameni, le dovedeam că sunt animale; pentru a le arăta iubirea mea, îi loveam. (…)
Voiam să-i fac demni de mine, de tipul meu ideal de umanitate absolut liberă, numai spirit, descătușată de orice credință. (…) Dar nu voiam să-i trezesc cu binișorul, mângâindu-i, ci scuturându-i, luându-i de piept, izbindu-i de zid, pentru ca din ura și rușinea acelei deșteptări brutale să țâșnească o undă de energie, o mișcare înțeleaptă, plină de bărbăție.”
Despre descoperirea sinelui. A căuta să descoperi și să cunoști cine și ce ești.
„Voiam să-l împing pe fiecare în adâncul lui, acolo unde nimeni nu coboară de bunăvoie, și să-l pun pe fiecare față în față cu sine însuși, pentru a se căi, pentru a apuca pe un alt drum, pentru a grăbi pasul, pentru a nu uita – cât încă mai e vreme. (…) Cine nu are puterea să se privească în față n-are decât să se sulemenească din nou, să-și recite rolul de om cinstit, chiar dacă e o canalie, și să se creadă un geniu, chiar dacă e un prost.
Nu-mi pasă: eu mi-am făcut datoria!”
„Lenea, dulcea și otrăvitoarea lene, cea cu o sută de fețe și o sută de ispite, m-a târât, m-a sedus și m-a corupt aproape dintotdeauna. Sub pretextul că mi-e frig sau somn, că n-am penițe sau hârtie, lenea m-a răpit de la lucru, m-a făcut să amân ani și ani de zile transformarea radicală a sufletului meu, luarea unor hotărâri decisive.
Pe urmă m-am lăsat învins de trup, de senzualitate, de pântec și de sex. Am mâncat prea mult, astfel încât ore la rând n-am mai putut să lucrez, am băut atâta, încât am ajuns la starea aceea de plăcută amețeală, când toate ți se par ușoare și îndepărtate, și am pierdut ore de-a rândul, nopți și seri de-a rândul, în preajma femeilor, plin de patimă, fericit.”
Despre frica și dorința de a nu fura din opera altora. Dar știu, din proprie experiență, că de la un punct, după ce ai citit destul, totul devine un amalgam în mintea ta. Și nu mai știi exact dacă inspirația ta vine, în mod subconștient, din opera altora. Ai putea fura, fără intenția de a face asta.
„În schimb, atunci când recitesc ce-am scris, mă tem întotdeauna să nu mă trezesc într-o casă străină. Cutare cuvânt l-am luat poate de la un scriitor antic; cutare imagine poate fi o reminiscență de la altul; cutare idee e poate o altă față sau o continuare a unei teorii care nu-mi aparține; cutare tip mi-a fost poate sugerat de un roman pe care l-am citit, de un personaj în carne și oase; cutare vorbă de duh am împrumutat-o poate din discuția cu un prieten.”
„Într-o lume în care fiecare se gândește la hrană și la bani, la distracții și la putere, e nevoie ca, din când în când, cineva să împrospăteze viziunea lucrurilor, să scoată la iveală extraordinarul ce se ascunde în lucrurile ordinare, misterul din banalitate, frumusețea din gunoi.
În mijlocul unei imense și atotputernice caste de sclavi ai opiniei și ai tradiției, de pedanți parazitari și sofisticați, de predicatori ai vechilor legende, de paznici de temnițe morale, de papagali încăpățânați ai tuturor normelor învechite și ai tuturor locurilor comune, e nevoie de un om care să-i trezească pe toți din somn, de un străjer al inteligenței pure, de un săpător cu mușchi zdraveni, de un incendiator de bună-credință care să ardă și să dărâme, pentru a pune în loc lumina piețelor, arborii libertății recucerite, zidirile viitorului.”
Giovanni Papini a fost un om extraordinar. Un aspru critic al societății și al mediocrității. Pleonasm? Un om care nu s-a mulțumit cu puțin, dar care a comis erori omenești, cum ar fi simpatia față de fascism și Il Duce. Așa cum o parte dintre intelectualii români ai vremii au picat în aceeași capcană.
„Un om sfârșit” este o autobiografie pe care o recomand cu tot dragul. Este o experiență unică, ce-ți deschide mintea. Și sufletul.
