„Cocoșatul de la Notre-Dame“, de Victor Hugo. Dacă tot a ars celebra catedrală, m-am gândit că ar fi cazul să citesc și eu cea mai celebră carte în care aceasta apare.
Greu, greu de tot începutul. M-a plictisit teribil Hugo din cauză că a petrecut mai bine de un sfert din carte pentru a stabili spațiul și atmosfera, prin descrierea minuțioasă a arhitecturii Parisului.
Din fericire, odată ce Quasimodo, Esmeralda, Claude Frollo și La Chantefleurie își fac intrarea, cartea capătă acțiune și devine bună.
Mi-a plăcut mult felul în care Hugo a construit personajele lui Quasimodo și Esmeralda, primul un „monstru” găsit și adoptat de preotul Claude Frollo, iar al doilea o țigăncușă care nu este cine pare a fi și a cărei soartă este strâns legată de cea a lui La Chantefleurie, pustnica penitentă din grota din centrul Parisului.
La fel ca-n „Mizerabilii”, bunătatea umană este unul dintre motivele acestei cărți. Stropul de apă pe care Esmeralda i-l dă lui Quasimodo, după ce fusese biciuit, pune în mișcare o serie de evenimente care, printre altele, îi vor da cocoșatului șansa de a-i întoarce favoarea.
Și totuși, finalul fericit la care sperasem nu a avut loc. Quasimodo, copil găsit și adoptat, și Esmeralda, copil pierdut și regăsit, se vor odihni unul lângă altul, îmbrățișați într-o dragoste neîmpărtășită.
„Cocoșatul de la Notre-Dame” a fost ecranizată de o grămadă de ori, fie prin filme clasice, fie prin animații, fie prin musicaluri (bleax), dar versiunea care mi se pare cea mai promițătoare este cea din 1956, cu Anthony Quinn în rolul lui Quasimodo.
De Victor Hugo am mai citit „Mizerabilii“.
