„Buddha“, de Karen Armstrong. Tipa asta are o poveste de viață foarte interesantă. A fost călugăriță catolică, de la 18 la 25 de ani, după care a părăsit viața monastică, spunând că a fost supusă la abuzuri fizice și psihologice, printre care autoflagelarea impusă.
Experiența asta a făcut-o să treacă de la o credință conservatoare la un fel de creștinism mistic, liberal, și să devină autoare a mai multor cărți despre religie.
Dar să ne întoarcem la „Buddha”, cartea devenită un New York Times Bestseller.
Încă din primele pagini, Karen Armstrong semnalează contrastul dintre istoria vieților lui Iisus și Buddha. În ceea ce-l privește pe Iisus, Biblia oferă destul de puține detalii despre tinerețea lui, fiind axată pe faptele sale de la un punct încolo. De cealaltă parte, în cazul lui Buddha, scripturile sfinte budiste abundă în detalii despre copilăria și tinerețea sa, dar sunt mai puține povești despre Buddha după iluminare.
Lucru care se potrivește cu doctrina lui Buddha, care nu și-a dorit să fie transformat într-un idol, ci ca discipolii săi să se concentreze pe calea budistă, nu pe persoana lui.
Faptul că budismul este o religie (filosofie) a rațiunii se poate vedea și-n părțile cărții care descriu pelerinajul lui Siddharta Gautama (Buddha), aflat în căutarea scopului final al vieții.
„He always refused to take anything on trust, and later, when he had his own sangha, he insistently warned his disciples not to take anything at all on hearsay. They must not swallow everything that their teacher told them uncritically , but test the dhamma at every point, making sure that it resonated with their own experience.”
Aici e cheia și veșnicul îndemn al rațiunii. Să te îndoiești de tot, să nu iei nimic de bun, să verifici mereu.
„Middle Way” este unul dintre principiile fundamentale ale budismului și a fost dezvoltat de Siddharta după ce a adoptat un stil de viață ascetic, rigid, care l-a făcut să descopere că nici aceasta nu este calea.
Ascetismul, asemeni călugărilor care se retrag în peșteri sau în mănăstiri din munți, nu aduce iluminare și nici apropiere de Dumnezeu. Este doar o fugă de lume, este slăbiciune. Puterea este când ești supus la tentații și le reziști, nu când te scoți complet din calea lor.
„Gotama was developing what he called a „Middle Way”, which shunned physical and emotional self-indulgence on the one hand, and extreme asceticism (which could be just as destructive) on the other.”
Despre nevoia nu doar de a testa totul și de a-ți asuma, dar și despre a nu accepta un crez doar pentru că cineva ți-l impune. Responsabilitatea personală, asumarea, este esențială în budism. Și-n orice domeniu al vieții, aș adăuga.
„The Buddha had no time for doctrines or creeds; he had no theology to impart, no theory about the root cause of dukkha, no tales of an Original Sin, and no definition of the ultimate reality. He saw no point in such speculations. Buddhism is disconcerting to those who equate faith with belief in certain inspired religious opinions.
A person’s theology was a matter of total indifference to the Buddha. To accept a doctrine on somebody else’s authority was, in his eyes, and “unskilfull” state, which could not lead to enlightenment, because it was an abdication of personal responsibility.
He saw no virtue in submitting to an official creed. “Faith” meant trust that Nibbana existed and a determination to prove it to oneself. The Buddha always insisted his disciples test everything he taught them against their own experience and take nothing on hearsay. A religious idea could all too easily become a mental idol, one more thing to cling to, when the purpose of the dhamma was to help people let go.”
Pe tema Buddha/budism am mai citit „Emoțiile distructive“, de Daniel Goleman, „The transformed mind“, de Dalai Lama.
