„Foamea“, de Knut Hamsun. O carte scrisă de un norvegian laureat al premiului Nobel pentru literatură, în 1920, care și-a menținut dragostea pentru nazism chiar și după moartea lui Hitler.
Dar, să disociem între omul Hamsun și scriitorul Hamsun. Ca om, o fi fost abject, dar ca scriitor, judecând după „Foamea”, a fost minunat.
„Foamea” este despre un tânăr a cărui singură constantă în viața pe care o duce în Oslo-ul secolului 19 (pe atunci Oslo se numea Christiania) este foamea.
Personajul principal este fără nume și descris drept un mic intelectual, cu preocupări literare. Poveștile pe care le scrie și pe care reușește ocazional să le publice în diverse ziare și reviste îl ajută să obțină minimul necesar pentru a se hrăni și pentru a-și permite un adăpost rudimentar.
Cu toate acestea, perioadele de pauză dintre poveștile pe care le scrie devin tot mai mari, iar tânărul artist se confruntă tot mai des cu senzația chinuitoare a foamei, care, la un moment dat, îl face să-și mestece interiorul obrajilor, doar ca să-și astâmpere puțin golul din stomac.
În ceea ce privește mediul înconjurător, personajul principal, cel mai des chinuit de foame și dormind pe câte o bancă din parc, în frig, ne este prezentat plimbându-se fără țintă pe străduțele din Oslo și încercând să-și mențină o aură de respectabilitate în privința înfățișării sale.
Totodată, personajul este unul absurd. Deși este un muritor de foame, se străduiește să țină cu dinții de o mândrie care nu este conformă situației în care se află, refuzând mâncarea care-i este oferită drept pomană, într-un moment în care aproape pică din picioare de foame, sau dându-și hainele altor săraci.
Deși poveștile diferă fundamental, „Foamea” lui Knut Hamsun, carte inspirată din tinerețea autorului, îmi amintește puțin de „Un artist al foamei“, a lui Franz Kafka.
În orice caz, „Foamea” lui Hamsun este o capodoperă a literaturii universale, o poveste care m-a ținut captiv și din strânsoarea căreia nu m-am putut elibera până când nu am terminat-o. O carte pe care-o recomand cu toată căldura și o carte în care, poate, orice artist se va putea regăsi, nu? Căci, adesea, condiția de artist vine, inseparabil, la pachet cu sărăcia.
De Knut Hamsun am mai citit „Pan. Victoria“.
