„Eleganța ariciului“, de Muriel Barbery. Una dintre cărțile despre care am auzit vorbindu-se mult, motiv pentru care am zis să-i dau o șansă. Rezultatul? O dezamăgire cruntă și o plictiseală pe măsură.
Autoarea, Muriel Barbery, este profesoară de filosofie, iar asta se simte adânc în cartea ei, în felul în care sunt conturate personajele. Însă ăsta nu-i un aspect pozitiv. Ce se simte este un fel forțat și fals de a înfrumuseța povestea cu filosofii care nu-și au rostul în ea.
“Poate că asta înseamnă a fi în viață: a urmări clipe care mor.”
Renee, personajul principal, este o portăreasă auto-didactă din Paris, care-i satisfăcută să-și ascundă preocupările intelectuale și cărțile de Tolstoi și Husserl pe care le citește de ceilalți oameni, preferând să fie văzută din afară drept o femeie banală.
“Noutatea este ceea ce nu îmbătrânește în ciuda timpului.”
Toate momentele în care Barbery explică prin vocea lui Renee cât de superioară este ea și cât de mult îi place să se ascundă sub vălul mediocrității sunt extrem de anoste și repetitive.
Proza e înceată și greoaie, personajele deloc credibile, iar întreaga poveste un mic-mare non-sens. Chiar nu știu cum a devenit cartea asta un succes.
Nu pot decât să presupun că dacă n-ai citit Tolstoi, Dostoievski, Dumas, Hugo, dacă n-ai cunoscut literatura dusă la rang de artă, atunci probabil că Barbery ți se poate părea interesant.
“Contemplarea eternității în mișcarea însăși a vieții.”
