„Red Famine. Stalin’s War on the Ukraine“, de Anne Applebaum. O carte în care autoarea aduce în prim plan Holodomor-ul, fratele similar ca nume, dar mult mai puțin cunoscut al Holocaustului.
Pe scurt, între anii 1932 – 1933, în urma unor politici dezastruoase, dar și intenționate ale conducerii URSS de la Moscova, 3,5 milioane de ucraineni au murit de foame, estimările generale situându-se între 3 și 12 milioane de victime.
După cum arată și Applebaum, foametea a avut numeroase cauze: de la colectivizare la transferul de alimente dinspre bogata și roditoarea Ucraină către Rusia și alte zone ale URSS.
Regimul de cote datorate de țărani statului a fost atât de aspru implementat încât acestora li s-au luat chiar și grânele rămase de sămânță, astfel că în sezonul agricol următor n-au avut nici măcar cu ce să însămânțeze câmpurile.
De altfel, țăranii se aflau și în fața unor dileme de care depindeau viețile lor:
„Instead, wrote Ivanisov, he and his fellow peasants were now in an impossible situation. If they worked hard and built up their farms then they became kulaks, ‘enemies of the people’. But if they took the other option and remained bedniaks, poor peasants – then they were worse off than the ‘American peasants’ with whom they were supposed to be competing. (…) The peasants knew that if they worked badly, they would go hungry. If they worked well, they would be punished by the state.“
Lipsa de motivație de a munci doar pentru a vedea că totul îți este luat de către stat, transferul de alimente dinspre Ucraina spre alte regiuni ale URSS, dar și pentru export, câmpurile rămase neînsămânțate, nepăsarea Moscovei față de foametea tot mai mare din Ucraina – posibil ca pedeapsă, ținând cont că ucrainenii s-au opus cel mai mult colectivizării și altor măsuri de sovietizare, precum stârpirea identității ucrainene -, toate acestea împreună pot fi văzute drept cauze care au dus la acest dezastru umanitar.
Holodomor-ul, clasificat drept genocid de 16 țări, dar nu și de Alexandr Soljenițîn, care spune că a fost similar foametei rusești din 1921 – 1922, ambele fiind rezultatul furtului de la țărani, nu a unui genocid, a dus și la acte de canibalism, ba chiar la vânarea copiilor de către adulți, la a mânca scoarță de copac, orice animal sălbatic, iarbă, frunze etc.
Applebaum aduce aminte și de magazinele pentru străini, URSS-ul conținea astfel de locuri, unde ucrainenii vindeau aurul pe care-l aveau pentru a face rost de mâncare.
Disperarea era atât de nemărginită încât pe lângă canibalism și copii vânați pentru a fi mâncați, se apela inclusiv la dezgroparea morților pentru recuperarea aurului care putea fi apoi vândut la magazinele destinate străinilor în schimbul mâncării.
Deși întrebarea genocidului rămâne nelămurită, cu greu se poate nega că Stalin n-ar fi știut ce se petrecea în Ucraina și că nu i-a păsat. Se poate să nu fi orchestrat foametea, să nu fi fost intenționată, ci doar rodul furtului, colectivizării și prostiei, însă, odată produsă, nici nu a fost oprită. Ucrainenii au fost lăsați să moară pe capete, foametea probabil fiind văzută drept o soluție de subminare a naționalismului ucrainean care dădea bătăi de cap URSS-ului.
„Red Famine. Stalin’s War on the Ukraine” rămâne una dintre acele cărți, multe de altfel, la finalul căreia poți doar răsufla ușurat că nu ai fost în locul acelor oameni și că tot ce ai acum, oricât de puțin, e mult, mult de tot.
De Anne Applebaum am mai citit „Gulag. A history“, „Iron Curtain. The crushing of Eastern Europe 1944 – 1956“, „Between East and West. Across the borderlands of Europe.”
