„Vara în care mama a avut ochii verzi“, de Tatiana Țîbuleac, în sfârșit o autoare basarabeană care să zic că mi-a plăcut, chiar dacă nu peste măsură.
Am mai citit autori basarabeni precum Liliana Corobca sau Iulian Ciocan, mi-au plăcut mult ideile de la care plecau cărțile lor, însă scrisul, slab, slab de tot, parcă are o reținere de a se deschide.
Nu a fost cazul la Tatiana Țîbuleac, chiar dacă la început limbajul mi s-a părut prea de Vice, prea forțat și lipsit de naturalețe. De cealaltă parte, poate e vina mea că am citit deja destule cărți cu personaje adolescentine rebele de la autori precum Chuck Palahniuk, Hubert Selby Jr., Anthony Burgess sau Irvine Welsh și mi s-a cam luat.
Însă, pe decursul lecturii a început să mă prindă povestea, mai ales talentul autoarei când vine vorba de metafore din care să țâșnească imagini extrem de vii.
Mai jos una dintre ele, când fiul rebel își așează mama bolnavă în cadă:
„Mama arăta ca un săculeț cu oase. M-am speriat când am văzut-o și i-am spus că nu o pot lăsa să se urce în cadă de una singură. Am luat-o în brațe și am lansat-o treptat pe apă ca pe o corăbioară de hârtie.”
„Vara în care mama a avut ochii verzi” este o carte scurtă, prea scurtă în opinia mea, mi-aș fi dorit ca povestea să aibă mai multă amplitudine, să am timp să mă scufund în ea.
În schimb, fiind atât de scurtă, se simte ca un pumn în stomac. Și poate că asta a și fost intenția autoarei.
Oricum, un roman bun care pune niște întrebări la care să te gândești: chiar dacă ai o relație nu tocmai ideală cu părinții, ce te faci când ei îți mor în brațe?
