„Supunere“, de Michel Houellebecq, o carte care m-a atras prin încadrarea sa drept o distopie (ficțiune) politică, dar care m-a cam plictisit din lipsă de acțiune, deși, după ce lectura s-a mai sedimentat, am început să-i văd un oarecare merit.
Acțiunea îl urmărește pe Francois, profesor universitar la Sorbona, un misogin care-și regulează ocazional studentele, în principal pe Myriam, o evreică pe care o va pierde pe decursul cărții în favoarea emigrării în Israel.
Dar și Francois urmărește evoluția a ceva, în timp ce acțiunea îl urmează pe el, anume islamizarea Franței, nu, nu prin violență, ci prin alegeri democratice, Frăția Musulmană reușind să se instaleze la conducerea țării.
„Supunere” poate fi văzută și ca o critică a ambelor paliere politice, stânga și dreapta, a căror eșec pavează drumul către putere pentru partidul Frăția Musulmană. Dacă vreți, o paralelă cu politica lumii reale, unde deziluzia atât față de dreapta, cât și față de stânga a dus la alegerea unor așa-ziși oameni anti-sistem precum Donald Trump în SUA sau Jair Bolsonaro în Brazilia.
Seculara și legendara universitate Sorbona este astfel islamizată, iar lui Francois i se oferă un post în noua organigramă. Și până la urmă, de ce nu, se întreabă Francois, de ce să nu accepte, de ce să nu se supună?
Îmi mențin impresia că romanul lui Michel Houellebecq, deși avea niște premize minunate, m-a plictisit în mare măsură. Cu toate astea, după ce lectura s-a mai așezat, am înțeles că poate stilul pasiv și anost al cărții este în sine un fel de supunere, că transmite fix ideea pe care autorul a vrut să o ofere cititorilor săi.
Se poate. E o perspectivă care mi-a mai îndulcit experiența, însă tot nu cred că aș recomanda-o cuiva.
