„Pianista“, de Elfriede Jelinek, câștigătoare a premiului Nobel pentru Literatură în 2004. Dar asta nu m-a făcut să-mi placă „Pianista” mai mult decât mi-a plăcut. Adică mai deloc.
Personajul principal, Erika, este o profesoară de pian care predă la Conservatorul din Viena și care încă locuiește cu mama ei, la vârsta de peste 30 de ani.
Fiind român și trăind în criza locativă din estul Europei, nu asta m-a șocat, ci relația de interdependență dintre cele două femei, care au rămas și la vârsta curentă prinse în ermetismul mamă-copil, reprezentativ pentru situația în care copilul este sub pragul pubertății.
Erika este ținută sub papuc de mama ei, care nu a învățat niciodată să lase puiul să zboare din cuib, măcar ca voință și libertate, dacă nu fizic.
Profesoara de pian se încurcă cu unul dintre elevii ei, Walter, pe care îl domină, ca mod de a compensa felul în care, acasă, e dominată de mama ei. Dar roata se învârte și Walter începe să preia controlul, totul culminând cu invazia lui în casa celor două femei, unde o bate și o violează pe Erika.
Nu m-a prins deloc stilul lui Elfriede Jelinek de a scrie și nici povestea din „Pianista“. Cartea a fost ecranizată în 2001.
