Pe la jumătatea lui iulie, m-am trezit cu patru zile libere consecutive. Și cum niciodată nu prea am astâmpăr, am început să cercetez pe unde aș putea merge cu bicicleta.
După călătoria pe două roți din Ardeal, despre care am scris AICI, și cea din sudul Dobrogei, din 2015, despre care am scris fugitiv AICI, am ales ca, de data asta, să parcurg, de unul singur, nordul Dobrogei, către comunitatea lipoveană din Delta Dunării.
Planul a fost să iau trenul până-n Constanța, iar de acolo să pedalez până în Tulcea, trecând prin Corbu, Vadu, pe la Cetatea Histria, prin Jurilovca, pe la Cetatea Enisala, prin Murighiol și Mahmudia. Ei bine, n-am reușit să respect întocmai planul, dar factorul surpriză a fost minunat, ca întotdeauna.
Sâmbătă. Leșinat de somn, după o tură de noapte, ajung în Gara de Nord, de unde urmează să iau un RegioTrans cu destinația Constanța. Pic de somn, cu speranța la un nani bun, întins pe două scaune, timp de trei ore.
Nicio șansă. Un copil a alergat non-stop prin tot vagonul, urlând. Oh well, ce să-i faci. Amân somnul și mă chinui să înțeleg literele de pe Kindle, strecurându-se pe sub genele mele căzute.
Gara din Constanța. Poate doar aia din Brașov să o egaleze ca mizerie, scârbe umane și, în general, peisaj apocaliptic. Sting țigara la jumătate, sătul de anturajul de dubioși-taximetriști-cefe groase-burtoși-combinatori din jurul meu și mă cațăr pe bicicletă, îndepărtându-mă cât mai repede.
E de așteptat de la orice oraș port să există genul ăsta de locuri. Și totuși, gara Constanța e ceva de dinamitat.
Pedalez în forță, cu vântul din spate (cred că e prima dată când se îndură de mine), pe bulevardul din Mamaia și pe lângă frumos mirositoarea rafinărie Petromidia din Năvodari.
Prima și singura destinație de astăzi este Corbu. Prima dată când am ajuns pe plaja asta se întâmpla în urmă cu vreo 6-7 ani, dus de mână de niște oameni din acele vremuri. Mi s-a părut ceva nemaipomenit, uitat de lume. Încă era un secret. Între timp, băștinașii au aflat de ea și i-au cam distrus farmecul. Dar, ceva-ceva mai are, dacă nu prinzi o zi în care-și dau maneliștii întâlnire să facă popas pe nisip.
Pe decursul anilor, am mai ajuns în Corbu de 5-6 ori, observând în fiecare an cum se împute treaba.
În adevăratul spirit al verii, cum ajung în sat, îmi cumpăr o înghețată și o devorez în câmp, cu soarele-n frunte. Sunt aici. Doar 4 kilometri de drum format din plăci de beton, peste care bate briza sărată, mă despart până la apă.
Termin înghețata, privesc cu o melancolie dragă de-a lungul drumului care străbate satul, cu gândul la toate momentele petrecute aici, în ocaziile anterioare, și purced către valuri. Așa mă mănâncă pielea de niște sare!
Hop-hop-hop, sar roțile peste plăcile de beton care sunt sparte la îmbinări, și ajung. Primul lucru care mă șochează este că o porțiune mare din partea stângă a plajei a fost acaparată de baza militară. Ultima dată când fusesem, gardul cu sârmă ghimpată era mult mai departe. Rahat!
În fine, mai e destulă plajă și lume puțină. Asta-i bine. Și apoi mă izbesc de tomberonul care dă pe de-a lături în grămezi de gunoaie. Asta deși plaja Corbu a fost inclusă în Biosfera Deltei Dunării, ca arie protejată. Ironia e că, recent, am văzut un articol în care plaja Corbu e desemnată drept una dintre cele mai curate din lume. Funny.
Frumos, foarte frumos. Când am fost prima dată aici, acum șapte ani, ne-am cărat gunoaiele până în sat patru kilometri, pe jos, printr-un soare de cuptor. Diferența dintre ce ar putea fi oamenii și la ce se rezumă să fie.
Dau de singura terăsucă de pe nisip, arunc bicicleta lângă și sorb dintr-o bere rece. Mi-a trecut graba de baie, e timp destul. Acum să mă bucur de priveliște.
Schimb câteva vorbe cu doi bicicliști din Constanța și apoi ne despărțim. Inițial, ne-am salutat doar din cauză că eram toți cu bicicletele după noi. Așa cum backpackerii se salută prin diversele orașe pe unde se văd, fără a se cunoaște. E o mică sincronizare de moment a percepției.
Na bine. Mă duc să fac o baie, deși s-a cam răcorit. Țopăi pe nisip și țuști în apă. E caldăăăăăăăă. Valuri maaaaaaaari!
Am o durere groaznică de cap. Lipsa de somn. Zic să o fac uitată. Scot ukuleaua din rucsac și mă distrez cu diverse acorduri, adăugate la vocea mării. E o imagine a fericirii pe care mi-am făcut-o în cap și pe care mi-am propus să o experimentez.
O plajă goală. O ukulea. Nisip în păr, sare pe piele și scoici în talpă. Și-am pus-o în scenă. Și-a fost exact cum mi-am imaginat.
Muntele rămâne, pentru mine, mai presus decât marea. Îmi place mai mult activitatea, diversitatea peisajelor, sălbăticia, filtrarea naturală mai bună a oamenilor, pădurile. Muntele-mi oferă mai multe, dar nu pot spune că marea nu mi-e dragă de mor.
Nu mă lasă durerea de cap. E șapte seara și un vânt de răscolește tot nisipul. Na bine. Arunc sacul de dormit în spatele bărcii abandonate pe plajă, rucsacul și bicicleta lângă, umflu perna și mă pun la somn.
Peste noapte mă mai trezesc de câteva ori să schimb partea. Mă întind pe spate. Sunetul mării nocturne mi se ascute-n urechi. Ochii-mi privesc fără bătăi de gene către zecile de stele ce strălucesc deasupra capului meu. Genele nu se mișcă, de frică să nu ascundă ochilor nicio secundă de frumusețe.
Așa a murit Chris McCandless, îmi trece prin gând. Într-un sac de dormit, undeva pustiu. Ce viață scurtă și intensă a avut. Adorm la loc, cu tone de nisip în sacul de dormit, prin păr, pe buze, pe sprâncene, prin urechi. Așa-mi place când mă fac una cu natura și las sarea mării să-mi zacă zile în șir în păr.
Știu că unii se spală pe cap imediat ce fac baie în mare. Părul sărat, uscat de mare, sârmos, deschis și mai tare la culoare de soare, e un simptom de vară. Și-mi țin vara în păr la fel de mult cum mi-o țin și-n suflet.
Cu bicicleta pe urmele lipovenilor din Nordul Dobrogei, Episodul 2, este AICI.
