„Călătorie de nuntă“, de Patrick Modiano, câștigător al premiului Nobel pentru literatură în 2014.
Referitor la Nobel, laureații din ultimii ani m-au cam dezamăgit, cu excepția fenomenalei Svetlana Aleksievici și a lui Kazuo Ishiguro. Am citit un volum de nuvele marca Alice Munro, care nu m-a dat peste cap, iar de Mo Yan am băgat o cărticică redusă ca dimensiuni și ca valoare. De Bob Dylan nu mai spun nimic.
Revenind la „Călătorie de nuntă” și la laureații de Nobel, parcă mi se pare că alegerea nuvelelor e și un trend al post-modernității . Într-o lume tot mai grăbită, în care nimeni nu mai are timp să stea călare pe un tom dostoievskian, deși timp este, dar alegerile despre cum să-l petrecem sunt mai grele și proaste, se preferă povestirile astea scurte.
Până și concursul de debut Polirom din 2019 și-a desemnat drept câștigător un volum de povestiri „foarte, foarte scurte”.
En fin. „Călătorie de nuntă” este prima carte a lui Modiano pe care o citesc și, chiar dacă nu m-a dat pe spate, am apreciat-o puțin mai mult decât pe nuvelele lui Alice Munro, care au fost doar ok-ish spre ok.
În această carte a scriitorului francez, Jean B. află de sinuciderea unei femei, Ingrid, și caută să-i afle povestea. Ceea ce Jean B. știe deja, dar cititorul va afla mult mai târziu, este că femeia nu-i era o străină, ci o cunoscuse în urmă cu 20 de ani, alături de soțul ei, Rigaud.
Pas cu pas, Jean recompune puzzle-ul vieții celor doi și descoperă că, înainte de a o cunoaște, Ingrid fugise din Parisul ocupat de naziști, iar Rigaud și-a asumat misiunea de o proteja. Aceștia s-au căsătorit mai mult pentru a o apăra pe Ingrid, fiica unui medic evreu, și pe oriunde erau întrebați de sănătate spuneau că se află în „călătorie de nuntă.”
Chiar dacă au fugiseră, de fapt, în ei, nu au fugit. Ingrid și Rigaud s-au despărțit, iar femeia, probabil simțindu-se vinovată că și-a abandonat tatăl în Parisul condus de naziști, se sinucide.
Și aceasta-i povestea pe care Jean B. o află în privința celor doi pe care-i cunoscuse în timp ce făcea autostopul spre Saint Tropez și cu care locuise apoi câteva zile, urmând ca peste 20 de ani să afle de suicidul lui Ingrid.
Per total, „Călătorie de nuntă” nu-i o carte de căpătâi, însă îți lasă un gust interesant, un sentiment pe care poate l-aș asemăna puțin cu cel pe care ți-l provoacă lucrările Hertei Muller.
