Sunt trei luni de când am fost (mi-e greu să cred că au trecut trei luni), cu Giulia, pe urmele sașilor din Ardeal, călare pe două roți, propulsate de proprii noștri mușchi, nu de materii moarte sedimentate sub crusta pământului, scoase și arse la suprafață, iar apoi eliberate în aer.
Când mă întreb de ce au trecut trei luni până să scriu povestea zilelor de biciciclit prin satele germanice din Ardeal, primul strop de scuză care-mi vine pe limbă este “n-am avut timp”. Dar mă opresc înainte de a-mi spune o minciună. Știi ce zicea Octavian Paler cu timpul ăsta, nu? Ca să sintetizez poezia la una dintre ideile ei principale:
“Nu e timp doar pentru puțină tandrețe
Când să facem și asta – murim“
Știu că am avut timp, dar am ales să fac altceva cu el. De asta-mi zâmbesc amar când oamenii care contează îmi spun că n-au avut timp. Din cauză că știu nu există așa ceva. Pentru ce contează îți faci mereu timp, mereu există timp pentru ce contează.
Și mai există un motiv din cauza căruia când mi se aruncă un “n-am avut timp” în față zâmbesc amar. Din cauză că eu consider că-i cel mai mare cadou pe care-l poți face altcuiva: să-i acorzi din timpul tău. Împrumut cu ușurință bani, mai ales dacă am de unde. Dar când vine vorba să acord din timpul meu altcuiva, mă gândesc bine înainte.
Banii vin și se duc, irelevant. Dar timpul, timpul nu mi-l mai dă nimeni înapoi. Timpul e cea mai prețioasă resursă a mea și mi-aș dori ca cei cu care-l împart să vadă în asta un semn de prețuire din partea mea.
Când cineva nu-și împarte timpul cu mine, înseamnă că nu-l merit. E amar sentimentul, dar fiecare-și petrece secundele după placul inimii și-și prioritizează dorințele tot după placul inimii. N-ai ce căuta într-o viață prea ocupată să te poarte în ea.
E luna mai. După îndelungi discuții și planuri trasate pe Google Maps și pe Strava, punem planul la cale. Giulia e unul dintre rarii oameni cu care pot să călătoresc la drum lung. Nu se plânge, are rezistență, avem același stil, nu e pretențioasă, doarme la cort, nu o deranjează prea tare natura sub formă de noroi sau praf și-i place aventura.
Ne întâlnim în Gara de Nord, de unde trebuie să luăm un tren spre Brașov. Drumul următoarelor cinci zile urmează să ne poarte, în mare, către Racoș, Rupea, Viscri, Meșendorf, Criț, Cloașterf, Saschiz, Sighișoara, Criș, Biertan, Dumbrăveni și tren înapoi spre București din Mediaș.
Eu mai fusesem în toate locurile astea, cu un an în urmă, dar nu cu bicicleta, și mi-a rămas în minte frumusețea naturii ardelenești și gândul de cât de minunat ar fi de explorat zona mai cătinel. Giulia nu apucase să viziteze satele de mai sus.
Am scanat hărțile, am văzut pe unde nu avem drumuri județene la dispoziție și trebuie neapărat să mergem pe național, bucăți scurte, din fericire, și am pornit la drum, cu peste 200 de kilometri în față, chiar dacă Maps arată vreo 174. Am mai luat în calcul să ne abatem și prin alte sate precum Daia, Nou Săsesc, Valea Viilor, Copșa Mare sau Mălâncrav, în funcție de cum va decurge totul.
De asemenea, am găsit harta pentru Colinele Transilvaniei, o serie de drumuri de bicicletă făcute de Fundația Adept prin pădurile și pe câmpiile din Ardeal. Așa că am decis ca anumite drumuri, cum ar fi cel dintre Viscri și Criț, Criț și Saschiz sau Saschiz și Sighișoara, plus altele, să le facem mai prin natură.
Ei bine, încă nu știu dacă a fost sau nu o idee bună, dar de la decizia asta au pornit unele aventuri cu final fericit. Și au fost intense.
Aruncăm bagajele pe două scaune și trenul pleacă, tipic românesc, tărându-se cu greu pe sub Podul Basarab și către Carpații din centrul țării.
Bagajul l-am făcut cât mai ușor posibil, ținând cont că nu am coburi de prins pe bicicletă și că trebuie să-l car în spate. Haine puține, strict esențialul, izopren, sac de dormit, hamac (wishful thinking), deși știu că va fi prea frig de asta, lanterne, boxă externă, pernă gonflabilă, kit de reparat pană, casca fără de care nu ies cu bicicleta din oraș, săpun, deodorant, periuță și pastă de dinți. Și tot îl simt greu.
Roțile hurducăie pe șinele oțelite, Giulia învață pentru nu știu ce examene deștepte de Inginerie Aerospațială la Politehnică, iar eu fredonez ultima piesă descoperită și care mă obsedează. Mă gândesc ce mișto ar fi să o ascult chiar în Mandalay, vechea capitală regală a Birmaniei.
Cântă și tu. Pam-pam-pam-ram-pam-pam. Zile cu sângele în mișcare și cu bătăi de inimă rapide, tot înainte!
Dăm o tură scurtă prin Brașov, fumăm o țigară și prindem personalul către Rupea, unde ne întâmpină stropii de ploaie, printre care ne strecurăm, cu bicicletele în urma noastră, sub streașina unei clădiri de lângă gară. Ne-a scăzut puțin moralul văzând pătura de nori grei, violeți, care acoperă zarea. Fumăm o țigară liniștiți și ne încurajăm reciproc să nu cădem pradă supărării. Fie ce-o fi, noi tot pedalăm.
Prognoza meteo spune că doar azi e vreme mohorâtă, iar în următoarele ne vom scălda în soare.
Parcurgem o scurtă bucată pe drumul național-european E60 și apoi cotim stânga pe județean, 131C, care ne duce până în Racoș, unde ne așteaptă lacul de smarald de la vechea carieră de zgură, stabilită în fostul horn al fostului vulcan din Racoș.
La scurt timp după intrarea pe județean, ploicica se oprește, iar norii sunt duși deoparte de razele arzânde ale minunatului soare. Câmpiile Transilvaniei ni se dezvelesc în fața ochilor, în timp ce pedalăm strigând de bucurie pe văi lungi, străjuite de câmpuri de un verde viu, amplificat de umezeală.
Ratăm drumul spre vulcan și spre cariera de zgură și ajungem la cariera de calcar, unde nu se poate intra și unde un paznic ne dă indicații prețioase. Suntem plini de noroi, din nas și până-n degetele de la picioare. E absolut minunat!
Îmi e scârbă de aseptica viață de oraș, nu de murdăria naturii.
Împingem la bicicletă pe dealuri de iarbă înglodată-n noroi și ajungem lângă vulcan. Ne plimbăm pe lângă gura pe unde, în vremuri imemoriale, țâșneau râuri violente de lavă.
Căutăm lacul de smarald, dar nu găsim pe unde se face intrarea. Vulcanul ăsta e un haos mai mare decât orice intersecție din București.
Dăm roată iar și iar și iar. Ne dăm cu bicicleta la vale, prin iarba înaltă, și parcă recuperez momente din copilărie, de pedalat pe câmpuri, pe care nu le-am avut din cauză că nu mă atrăgea ciclismul.
Suntem tot mai frustrați și puțin enervați. Se lasă seara și când mai facem baie în lac? Dar hotărâm să ne calmăm și să acceptăm lucrurile așa cum sunt, să ne bucurăm de ce ni se oferă și să absorbim ce avem în fața ochilor. Iar Universul, ca o făcută, ne oferă un curcubeu așa cum nici în reclamele de la Skittles nu am văzut.
Privim uluiți perfecțiunea naturii și, cu spiritul împăcat, găsim și intrarea către lacul de smarald. “Parcăm” chiar în buză și ardem niște țigări, ascultând cântecul a zeci de broaște, cu apusul de soare ascuns în spatele unui perete de zgură al fostului vulcan.
E prea târziu și e prea răcoare pentru baie, dar nu mai contează. E perfect așa cum e. Aranjăm cortul pe un delușor deasupra lacului, ne schimbăm de hainele pline de noroi acum întărit, ascultăm niște muzică la boxa externă și adormim. Broaștele cântă în continuare.
Nu-i cel mai melodios sunet, dar e fix ce trebuie. E natură.
Cu bicicleta pe urmele sașilor din Ardeal. Episodul 2 este AICI.
