„Mica apocalipsă“, de Tadeusz Konwicki. Romanul ăsta este unul cu o perspectivă interesantă – un dizident se pregătește să-și dea foc în piața publică din oraș, pentru a arăta lumii exterioare drama prin care trece Polonia sub ocupația sistemului totalitar.
Numele personajului principal este chiar Konwicki. El este cel care a tras paiul cel mai scurt și este rugat de către colegii intelectuali și dizidenți să se autoincendieze în fața sediului Partidului Comunist din Varșovia.
Protagonistul acceptă misiunea, dar nu știe sigur dacă o va duce la capăt. Restul acțiunii o reprezintă ziua pe care Konwicki o are la dispoziție până pe seară, când s-a îndatorat cu o moarte în sprijinul dizidenței.
Se plimbă pe străzile Varșoviei, bucurându-se de ultima zi din viața lui. Oare se va sinucide Konwicki pentru binele suprem? Sau va considera că dreptul lui la viață e mai mare decât un semnal de alarmă disperat tras împotriva sistemului?
Cartea ar putea să fi fost inspirată din cazurile polonezului Ryszard Siwiec, care și-a dat foc, în 1968, în Varșovia, în semn de protest față de invazia Cehoslovaciei de către țările din Pactul de la Varșovia și cehului Jan Palach, care și-a dat foc, în 1969, protestând împotriva aceluiași lucru, intervenția violentă a sovieticilor împotriva Cehoslovaciei lui Alexander Dubcek.
E dimineață. A cincea dimineață din călătoria asta, iar astăzi urmează să ne întoarcem în capitala dâmbovițeană a țării. Alungăm repede gândul ăsta și pornim la plimbare prin Sighișoara.
E plin de turiști de weekend, care fac poze cu ei în fața clădirilor, cu ei în fața statuilor, cu ei în fața turnurilor, cu ei în fața bisericilor, cu ei în fața restaurantelor. Ca un testimonial că ei chiar au fost acolo. Dacă nu apari în poză, n-ai fost.
Am fost de atâtea ori în Sighișoara încât nu mai urmez circuitul obișnuit de urcat în turnul cu ceas, mers la muzeele din cetate și chestii de genul. Sunt atât de în largul meu încât tot ce-mi trebuie este să mă plimb, uneori fără țintă.
Să-l absorb, să-i simt je ne sais quois-ul.
Hotărâm să dăm o raită și prin cimitirul din vârful dealului. Am o pasiune pentru cimitirele vechi, cu excepția celor ortodoxe, care n-au nici farmec. Poate suna bolnăvicios, dar nu văd cimitirele ca pe niște locuri grotești, depresive, ci ca pe un memento. Memento mori.
Cel mai frumos cimitir pe care l-am vizitat vreodată a fost cel din Liov, dar și cel evanghelic din Sighișoare are farmecul său, mai ales când e soare și natura se bucură de vară.
Poate ar trebui să privim cimitirele mai mult ca pe o sărbătoare a vieții. Mereu mă surprind întrebându-mă, în timp ce privesc câte o piatră funerară, cum a fost viața celui care zace sub ea.
O femeie cântă la chitară înăuntrul podului acoperit. Nu mai țin minte cu cine eram și în ce țară eram, dar ajunsesem la concluzia că orice oraș ar trebui să aibă propriul muzician. Femeia asta se potrivește perfect cu atmosfera de Sighișoara.
După plimbare, ne-am întors să zacem pe terasa de la hostel. Am dat drumul la muzică și fumăm câte o țigară, oarecum cuprinși de melancolia că s-a terminat și experiența asta. Nu-i tristețea aia apăsătoare, ci melancolia creativă, care te face să surâzi de cât de frumos a fost.
Melancolia aia care te lovește când cobori forțat de pe un piedestal și ți-e greu să te obișnuiești cu nivelul solului. Dar trece repede, ambii știm cât de multe alte aventuri avem în față.
Tocmai am urlat la controlor. Ce cretin! Am trecut pe lângă el cu bicicletele și ne-a spus ca nu cumva să le punem pe culoar și să n-aibă el loc să treacă. Păi futu-ți paștele mă-tii. Am plătit bilete pe bicicletele astea, iar vagon special nu există.
– Avem bilete! Le punem oriunde o să putem!
Niște țigani ne ajută să le urcăm în tren și, apoi, cu mult chin, să le băgăm într-un compartiment. O țigancă mai în vârstă, cu un prunc la țâță, acoperită cu un ștergar, iese din compartiment și ne lasă să stăm singuri.
O privesc stânjenit. Nu înțeleg de ce a plecat așa repede, spunând că ne lasă pe noi acolo, ca și cum s-a întors stăpânul acasă, iar sclavii trebuie să-și găsească altceva de făcut. Nu simt ca și cum pielea mea mai deschisă la culoare ar trebui să producă atâtea complexe de inferioritate.
Că, probabil, ne este inferioară ca educație și inteligență, e una. Dar, uman, suntem egali. Ce diferență de comportament între oamenii dintr-o zonă a țării și cei din alte locuri.
Grupul lor e mai mare, condimentat cu niște puradei care ne cer apă. Le turnăm în sticla lor de jumătate de litru.
– Dar un leu-mi dai și mie?
Niciodată bani. Mi-amintesc că mai am niște ciocolăți cu rom pe undeva prin rucsac. După ceva scotocit, le găsesc și le dau copiilor. Par bucuroși. Măcar pentru o clipă sunt niște copii ca toți ceilalți, zâmbind la sentimentul de a primi ceva.
Schimbăm trenul la Brașov și ajungem pe seară în București. Ne chinuim să coborâm din tren, cărând bicicletele pe treptele abrupte. Din șirul de călători care au coborât deja și care se scurg pe peron, nici măcar unul nu s-ar da mai încolo, să ne facă loc să coborâm. Când reușim, într-un final, unii se uită urât la noi din cauză “nu se pot grăbi mai grabnic”, din cauză că ocupăm prea mult spațiu.
Bine-ai revenit în sud-est, îmi spun. E noapte și vara e pe vine. Pedalăm pe Calea Victoriei, cu sufletul încă rătăcit undeva prin pădurile dintre Saschiz și Sighișoara, pe terasa lui Nea’ Petrică, într-un cort pe un câmp, lângă un foc sub o lună.
Bine-ai revenit în București. În ceafă încă-mi răsună corul taximetriștilor din Gara de Nord. “Te duc acasă? Unde mergi? O mașină?”, în timp ce țigări sunt fumate cu o atitudine de baștan, chiștoace aruncate pe jos, cu gesturi naturale, semințe sparte și beri desfăcute.
Dacă ai citit cele cinci episoade și, uneori, ți-ai imaginat ce am tot scris aici, ei bine, acum poți să vezi dacă imaginația ta se pupă cu realitatea. Filmul celor cinci zile de pedalat prin Ardeal e mai jos. Are 37 de minute, așa că asigură-te că ai timp să-l vezi. E plin de frumusețe, chiar dacă uneori repetitiv.
Urmează să povestesc și zilele de pedalat singur prin nordul Dobogei, din iulie.
Ne trezim, dimineață, armoțiți de somn. Nu e amuzant cum cu cât dormi mai mult, cu atât de simți mai moleșit? Și totuși, senzația de îndepărtare a pâclei acelea de oboseală devastatoare, acumulată-n ultimele zile, este minunată.
Nu-i prima, nici a doua, nici a treia, ci a patra oară când mă aflu în Sighișoara, orașul meu preferat din România, în termeni de atmosferă. Clujul rămâne pe primul loc ca amestec de tot ce-mi trebuie.
După aventura de ieri, nu prea mai avem chef să testăm drumurile prin pădure din Colinele Transilvaniei spre Criș, Biertan și restul satelor, cu finalul în Mediaș. Hotărâm să petrecem o zi în Sighișoara și să luăm trenul de aici spre București.
Mâncăm micul dejun la Restaurantul Perla, care mi se pare excelent. Se-ntâmplă foarte rar să merg în asemenea locuri. Mă stânjenește situația în care cineva mă servește și nu-mi plac nici prețurile, nici fudulia care vine cu “a merge la restaurant”.
Mă atrage mult mai mult boschetăreala. Momentul în care mâncam, pe o bordură din Dubrovnik, o cutie de fasole roșie, pe care o împărțeam cu o pisică, mi s-a părut și l-am simțit de un milion de ori mai real, mai apropiat de felul meu.
Dar, în cazul ăsta e altfel. Locul este cochet, mâncarea minunată, iar prețurile decente. Mergem agale pe dealul către cetate, eu cu o părere de rău că nu vede și fata Biertanul, loc din care, în urmă cu doi ani, am văzut peisaje care m-au făcut să mă-ndrăgostesc iremediabil de Transilvania.
Evrika! Mi-a picat fisa, iar Giulia mă întreabă, uitându-se la fața mea zâmbăreață, ce s-a întâmplat?
– De ce nu mergem noi până în Biertan acum și ne întoarcem seara?
– Chiar! De ce nu ne-am gândit la asta?
Verificăm pe Maps. 30 de kilometri dus, 30 întors. DN14 este singura opțiune, oricât de mult ne displace. Ceasul arată ora 11, timp destul. Adunăm repede câteva chestii necesare și ne avântăm la drum, parcă zburând fără rucsacii mari și grei din spate. Ah, ce bine e să pedalezi iar cu spatele gol, fără niciun bagaj.
Avem norocul, poate din cauză că-i sâmbătă, ca DN-ul să fie aproape pustiu și, în unele situații, să mergem pe mijlocul drumului, între benzi, ca niște cuceritori, ca un Napoleon plecat să înfrângă Rusia. Dacă pentru micul monarh/împărat/dictator francez finalul nu a fost unul reușit, pentru noi totul a decurs bine.
Părăsind județul Mureș și intrând în județul Sibiu, am făcut și clasicele poze de bicicliști.
Din satul Șaros pe Târnave, facem stânga pe drumul județean 141B până în Biertan, unde găsim biserica fortificată închisă. Universul n-a ținut deloc cu noi când a venit vorba de orarul bisericilor, dar ne-am plimbat puțin pe dinăuntrul fortificației și ne-am mâncat înghețata obligatorie.
Drumul înapoi s-a soldat cu puțin chin către final, dar valea lungă de câțiva kilometri, care se întinde la intrarea în Sighișoara, dinspre Mediaș, ne-a ajutat iar să zburăm. Ne-am făcut aprovizionarea cu vin roșu și bere nefiltrată și ne-am mutat la hostel, unde ne-am relaxat pe terasa de afară, în sentimentul boem și liniștit pe care-l îndrăgesc, atât eu, cât și UNESCO, în Sighișoara.
E noapte și, stând la discuții, cu picioarele căzute într-o relaxare ca de moarte, tremurăm de frig și ne amețim cu guri de vin și bere.
Gândul de a ne trezi dimineață, la ora 7, ne provoacă puțină greață. Din cauza asta luăm decizia de a prinde un tren mai scump, pe la ora 14, așa având timp și de o plimbare matinală prin cetate.
Ne trezim pe la șapte dimineața, într-o mare de verde îmbibat în rouă. Peste drum se zăresc câteva dealuri mai înalte și niște pâlcuri de copaci. Parcă ar fi lucrarea unui pictor naturalist. Mă uit absorbit, încercând să-mi înrămez imaginea în minte, ca să o invoc de fiecare dată când voi fi sătul de cenușiul blocurilor din beton.
Rutina matinală de spălat pe dinți și pe față și fumat câte o țigară decurge în liniște. Un firișor de fum se înaltă din vatra lângă care ne-am încălzit la focul de aseară.
Din două-trei mișcări, strângem cortul și rucsacurile și pedalăm spre Criț, cu gândul să bem o cafea la cârciuma din sat. După ce plasez bateria externă și telefonul la niște prize, ne punem la o masă de afară, sub umbrelă, cu o cafea de un leu, cea mai bună cafea în momentul ăsta.
Un bătrânel de la masa alăturată îmi atrage atenția.Obișnuiesc să observ oamenii din curiozitatea mea nesfârșită față de natura umană. Nu o fac cu gândul de a critica mereu, însă, prea des, tot ce văd la majoritatea oamenilor reprezintă motive de critică, nicidecum de admirație. Păcat.
Cârciuma e și magazinul satului. Rând pe rând, săteni vin să-și cumpere cele trebuincioase și se opresc la o vorbă cu omul ăsta, pe care-l cheamă Nea’ Petrică. Pare a fi vedeta sau intelectualul satului.
– Ce faceți Nea’ Petrică? Toate bune?
– Da. Bine, uite, la cafeluță.
– Soția ce face?
– E pe acasă, cu treabă.
– Bine Nea’ Petrică, numai bine!
Același dialog cu fiecare om care se oprește în dreptul lui. Astăzi vrem să ajungem în Sighișoara, mergând spre Saschiz și apoi pe drumul de pădure, din Colinele Transilvaniei, până în burg-ul orașului mureșean. Butonez pe telefon și-i dau o veste proastă Giuliei. Din cauza relaxului meu veșnic, n-am făcut rezervarea la hostel din timp și nu mai sunt locuri.
Eh, vedem în Sighișoara ce cazare găsim. Întorc privirea la Nea’ Petrică. Omul ăsta mă impresionează la fel de mult ca și cabanierul din Gârda de Sus, care mi-a dat un sentiment de împlinire desăvârșită.
Cabanierul din Gârda de Sus e sursa poveștii “Marea Aventură Apuseană“, când am plecat singur prin Apuseni timp de o săptămână, în toamna lui 2014 și despre care am scris AICI.
Călătoria asta a adus multe schimbări în mine, nu doar din cauza deplinătății pe care singurătatea și armonia naturii mi-au oferit-o, ci și din cauza oamenilor pe care i-am cunoscut, cu precădere cabanierul cu pricina.
Au fost multe gesturi și, în general dinamica dintre noi, dar unul mi s-a părut de căpătâi. Când am plecat de la cabană, i-am cerut o cârpă să-mi curăț puțin bocancii de noroi, că doar mă-ntorceam în civilizație, în Cluj. Anterior îmi spusese că îi pare rău că plec, că rămâne singur peste iarnă și, câteodată, se și simte singur. Dar plănuia să-și construiască o mini-hidrocentrală în curte, ca ocupație. WOW!
S-a uitat la mine și mi-a luat bocancii din mână și a ieșit afară. Am dat din umeri. Fiecare om cu ciudățeniile lui. S-a întors zece minute mai târziu cu ei curați. M-a blocat complet. Am bolborosit un mulțumesc care cred că nu a spus nici măcar 2% din impactul pe care l-a avut asupra mea.
Poate sună a puțin, dar a fost mult, mult de tot. Lucrurile și gesturile simple.
Nea’ Petrică îmi aduce aminte de cabanierul din Gârda de Sus. Are o aură de liniște, de parcă ar fi descoperit adevărul suprem.
Pare împăcat cu viața lui. Emană bunătate și înțelepciune. Bătrânii de la orașe, cocârjați și amari de ciment și betoane, îmi inspiră doar milă și mizerie. Pe când viața la sat, în natură, cu petecul tău de pământ, poate duce la o împlinire a spiritului, dacă ai profunzimea necesară. Chiar și cu unele neajunsuri materiale.
Mă întreb de ce oare îmi inspiră aura asta de Nirvana. Nu pare să aibă posesiuni materiale. Bea o cafea de un leu, într-o crâșmă dintr-un sat sărăcăcios, într-o țară din lumea a doua. Și poate că tocmai asta e. N-are lucruri cărora să le poarte grija. Poate tocmai lipsa lucrurilor materiale îi lasă timpul de a se îngriji mai mult de laturile umane.
Asiaticii zic că sărac nu e cel care are puține, ci cel care are nevoie de multe. Mi se pare potrivit. Nea’ Petrică și cabanierul din Gârda de Sus mi-au devenit o sursă de inspirație pentru cum mi-aș dori să fie viața mea, de la un punct încolo.
“Eu cred că veşnicia s-a născut la sat. Aici orice gând e mai încet, şi inima-ţi zvâcneşte mai rar, ca şi cum nu ţi-ar bate în piept, ci adânc în pământ undeva”, scria, cândva, iubitorul de lumină pe nume Lucian Blaga.
Ne urcăm pe biciclete și pornim la pedalat, pe drumul din natură, spre Saschiz, care, în prima parte, e un mare urcuș. Împingem la biciclete până dăm de o vale imensă, prin pădure. Vruuuum, vruuuuum, zburăm și observăm că marcajele au dispărut, iar drumul se împarte în mai multe răspântii.
Na! Găsește acum drumul potrivit. O mare tâmpenie să faci trasee turistice de bicicletă prin păduri, dar să nu le marchezi, lucru care ar trebui să fie prioritatea numărul unu. Pe un drum forestier dăm de un tip călare pe un excavator, ocupat să doboare niște copaci. Ce nevoie e de copaci? Nu-i ca și cum produc oxigenul fără de care viața noastră parazitară, în detrimentul simbiozei, ar dispărea. Detalii.
Ne indică drumul către Cloașterf, care-mi dă impresia de sat fantomă. De aici pornește un drum de asfalt pentru biciclete, de lățimea unei benzi rutiere. Zburăm de-a dreptul la vale, kilometri la rând, coborând din câmpia transilvăneană în zona de șes, unde se află Saschiz-ul.
Ce momente de fericire simplă. Doar vântul șuierând pe la urechi, în timp ce roțile aleargă pe un asfalt neted, la vale, tot la vale, minute în șir, ochii văzând în stânga și-n dreapta câmpii verzi, iar în față multitudinea de acoperișuri din sat, toate de aceeași culoare cărămizie.
O să înțelegi mai bine despre ce vorbesc când, în ultima postare, o să adaug și filmarea făcută cu GoPro-ul. E ceva greu de descris.
Ne oprim la biserica fortificată, aici aflându-se, de fapt, simbolul păgân al Soarelui, așezat deasupra altarului, nu în Homorod, cum eronat am scris în postarea anterioară.
Saschiz e mai mult oraș, decât sat, așa că ne cărăm rapid. Descoperim drumul prin pădure către Sighișoara, doar că marcaje ioc, după ce am trecut de primii copaci.
Cărarea se desprinde în două, iar, apoi, fiecare cărare se desparte în alte două și tot așa. Mă scarpin în cap și mă-ntreb ce a fost în capul ălora care au făcut traseele să nu facă și marcaje? Oare am greșit noi undeva? Mergem tot în față, în speranța că, la un moment dat, vom descoperi niște semne.
Cărările sunt, majoritatea, inundate, pline de bălți stătute de zile și noroi. O căprioară zburdă chiar prin fața noastră, la mică distanță. Ce superbitate! Zărim și niște iepuri și veverițe.
Mă orientez cu GPS-ul, dar noul meu telefon de rahat nu are magnetometru (cum e posibil?), astfel că busola nu funcționează și habar n-am încotro e nordul. Hotărâm că nu e OK ce facem, fără marcaje, habar n-avem unde suntem și că e mai bine să o luăm spre drumul național, ca să ne putem orienta și ajunge în Sighișoara.
Dar pe unde să o luăm, că e vegetație peste tot în direcția în care zic eu că e nordul, nordul unde se vede o fâșie albă croită prin mijlocul pădurii, mergând spre drumul național, respectiv localitatea Vânători.
Greșesc orientarea și mergem, de fapt, către vest, nu către nord. Vegetația este atât de deasă încât ne simțim ca-n jungla amazoniană, lipsindu-ne macetele.
Ne iau zeci de minute să trecem prin peretele de vegetație formată dintr-un fel de copăcei pitici care au spini ce ne zgârie pe mâini, picioare și față. Ne lovim cu picioarele în pedale, în timp ce tragem cu greu de bicicletele care se împotmolesc, din metru în metru, în crengile copăceilor.
E de nedescris chinul ăsta. Suntem epuizați psihic, mai mult decât fizic. Parcă tocmai ne-am luat o bătaie de la natură. Și când ajungem de cealaltă parte a zidului, descoperim că nu-i niciun spațiu liber, ci o mare prăpastie. Na! Rezolv-o pe asta. Nu realizez încă orientarea proastă și mă gândesc că poate golul albicios de pe hartă, din care pornește linia albă e după prăpastie, când de fapt era poiana din care am plecat inițial.
Căutăm locuri pe unde să traversăm prăpastia, dar nu avem nicio șansă. Ne întoarcem prin peretele chinuitor de vegetație. Alți spini, zgârieturi fără număr, vânătăi pe picioare. Penitență. Natura e superbă, dar e nemiloasă.
Marea problemă e să ne menținem moralul sus. Cât timp psihicul rezistă, totul are o rezolvare. Stăm de vorbă, liniștindu-ne, și realizând că situația nu e în niciun caz dramatică. În cel mai rău caz, campăm pe aici, iar mâine dimineață vedem cum ne orientăm. Partea proastă e că nu mai avem apă, dar nu-i ca și cum suntem în pustietate, ci la câțiva zeci de kilometri de frigidere pline de apă înghețată.
Nu murim o zi și o noapte. Răzbim înapoi în poiană, iar Giulia realizează că am greșit. M-am orientat prost, iar ea ne îndreaptă către adevăratul nord, unde descoperim fâșia de drum de țară spre Vânători. Coborâm în viteză câmpia, literalmente făcând down-hill cu bicicletele noastre ieftine, dar care au rezistat eroic.
E șapte seara, dar mai avem o oră de lumină să ajungem în Sighișoara. Totul se transformă într-o cursă contracronometru. Simțim acut nevoia de un pat și de un duș fierbinte. Nu-mi surâde ideea de a merge 10 kilometri pe drumul național, mai ales pe înserat, dar forțăm și ne îndeplinim obiectivul.
Ne felicităm că am reușit și găsim rapid o cazare deloc scumpă, dar super cochetă și dăm jos jegul ultimelor zile, înainte de a ieși să mâncăm un lichiu ardelenesc cu prune (yummy-yummy).
Astea sunt zilele care mă fac să mă simt în viață. Sunt experiențele care te formează pe viitor. Când ești pus în situații dificile și trebuie să găsești soluții. Nu e nici mami, nici tati acolo, nici soția, nici prietenii să te salveze. Totul depinde de tine, e o provocare care vine cu satisfacții și independență când o iei în piept cu calm și o cucerești.
Ce-i viața fără riscuri? E ca pulsul în linie dreaptă. Ce-i bucuria, fără chin? E ca atunci când nu știi să apreciezi ce ai, până când nu mai ai. Ce-i viața fără aventură și noutate, dacă nu o existență mediocră, plictisitoare, irosită în rutină și în obsesia unei bule de siguranță care sufocă toată trăirea naturală a ființei umane.
Sufletul ne trage, în concedii, către mări, oceane, munți, păduri, vulcani și insule pentru că acolo ne locul, acolo unde e mai multă natură. Acolo-i fericirea, căci nu ne-am născut să trăim analitic ca niște furnici prizoniere într-un labirint fără ieșire.
Și unde-i poftă de viață e și riscul de a avea soarta lui Dedal. Oare ce-i mai de preț? O viață care se sfârsește arzând, în bătaia soarelui, la o intensitate pe care mulți nu o vor cunoaște niciodată? Ori o viață care se stinge în beznă, mecanică, sătulă de ea însăși, anostă și plină de regrete?
Dimineața ne trezim cu soarele deasupra capetelor și cu glasul unor pescari care caută un loc pe lângă lac, unde să-și amplaseze “tabăra”.
Ies din cort și-mi culeg șosetele, acum uscate, de pe crengile copacului de care le-am prins noaptea trecută.
Bicicletele noastre arată îngrozitor. Sunt pline de noroi și au nevoie de o mică-mare-foarte mare clătire. Roțile se blochează în noroiul lipicios prins de saboți.
Razele soarelui, oglindite în apă, ne arată de ce lacul de la Racoș este supranumit “Lacul de Smarald”. Sub bătaia luminii, apa cristalină capătă o tentă verzuie, care formează un contrast superb cu albastrul cerului și cu roșiaticul pereților de zgură ai fostului vulcan.
Ne spălăm pe dinți pe mal, iar pescarii ne întreabă dacă nu ne-a fost frică să dormim aici, singuri, în cort. Of, mereu frica asta absurdă. N-am fost niciodată atât de panicos încât să văd hoți, violatori și criminali în stânga și-n dreapta. Urăsc cu pasiune frica asta care radiază în sângele atâtor oameni, frica asta care te oprește din a avea experiențe de neuitat.
Ne strângem catrafusele, cu o lene imperială, și o luăm înapoi pe drumul pe care am venit cu o zi în urmă. Prima oprire o facem în satul Homorod, unde biserica fortificată ne face cu ochiul. Mergem mai mult de dragul Giuliei (sâc), eu văzând destule biserici evanghelice fortificate în anii trecuți. Și din moment ce ai văzut 2-3, le-ai cam văzut pe toate.
În dulcele stil ardelenesc, pe poarta bisericii este scrisă adresa casei la care putem găsi cheia de la biserică, respectiv pe cel care se îngrijește de ea.
Dăm de un bătrânel simpatic care ne deschide poarta și ne lăsăm bicicletele în interiorul fortificației. Stilul este la fel ca la orice altă biserică evanghelică, dar ce-mi captează atenția este soarele din vârful altarului. Simboluri păgâne în creștinism? Ca să vezi.
Urcăm trepele întunecoase până în turn, privind câmpia Transilvaniei până în depărtare și continuăm pedalatul.
La Rupea, se vede de la o poștă că cetatea istorică a trecut printr-o renovare de amploare, însă una de prost gust, din punctul meu de vedere. Un drum de asfalt impecabil urcă până în vârful dealului. Asta e partea bună.
Partea proastă este că renovarea s-a făcut fără a se ține cont de aspectul istoric al cetății. Nu se mai simte nici o nuanță de vechi, de istorie, la fel ca în cazul cetății din Alba Iulia. Parcă ar fi o construcție nouă.
Ne plimbăm printre clădirile din interiorul zidurilor, prin camerele în care se aflau și lucrau membrii breslelor comunității. Ferestrele poartă acum semnătura unor termopane moderne, aflate într-un contrast total cu ideea și sentimentul unei cetăți istorice, în care sașii care s-au răsculat împotriva regelui Ungariei s-au refugiat de furia și trupele acestuia.
Poate că și renovările astea ar trebui făcute mai mult cu gândul la prezervarea istoriei, decât la atragerea banilor turiștilor de weekend.
Nu sunt deloc impresionat, dar am găsit prilejul de a râde puțin cu Giulia când am făcut o poză cu schimbare de sex.
Ieșim din cetate și fumăm o țigară, înainte de a ne da la vale un kilometru, pe asfaltul perfect modelat, care dă în drumul național din Rupea. Omul de la intrare intră-n vorbă cu noi.
– Cum se împacă bicicleta cu fumatul?, zice râzând.
– Păi, e nevoie de echilibru. Nu se poate nici prea vicios, nici prea sănătos. Le împăcăm pe toate.
Râde și el și-mi dă impresia de om cald. Discutăm despre vestigiile romane descoperite-n zonă și despre cum țăranul simplu, needucat, care lucrează cu plugul și sapa prin grădină, descoperă câte un fier sau altceva, n-are idee că, poate, s-a lovit de o unealtă sau de o piesă de ceramică cu valoare istorică. Pentru el e doar un fier care-l incomodează și se întreabă cum a ajuns acolo. Apoi îl aruncă la marginea gardului și-și continuă truda.
Și asta nu-i o critică. E nevoie de mult mai multă educație în țara asta.
Intrăm pe drumul județean 105A, pe care un șofer probabil l-ar blestema din cauza gropilor, dar pentru noi este destul de practicabil. Ne oprim în satul Dacia, unde singura senzație este de sărăcie. Totuși, îmi atrage privirea o lucrare artistică făcută de copiii de la grădinița din sat.
Din 105A o dăm în 104L, care ne duce către Viscri, satul devenit celebru după ce Prințul Charles și-a cumpărat o casă aici, iar de atunci nu mai contenește în a lăuda frumusețea Transilvaniei.
Iar presa românească, atunci când nu prea are chef să trateze problemele sociale din zonă, invocă doar unicitatea locurilor motivată prin faptul că nici măcar moștenitorul coroanei britanice nu a rezistat frumuseții de aici. Mai pompăm mult naționalism în vena proștilor?
Ne oprim la o bodegă să ne încărcăm electronicele și să savurăm o bere în doi. Un sătean se bagă-n seamă cu noi și, din una în alta, ajunge să ne povestească cum e el tovarăș la cataramă cu Prințul Charles, cum acest personaj mitic cu sânge albastru i-a turnat o valiză de bani pe pat și cum ar avea un copil ilegitim cu o fată din sat și multe alte baliverne.
Zâmbim stingheriți de situația jenantă. Ce mă fascinează nu e că minte, asta e evident. Ci mecanismul care-l duce la născocirea unor astfel de aberații. Să fie frustrarea săteanului față de marele orășean, s-o fi simțit inferior și astfel a căutat să se poziționeze mai sus, inventând basmele astea?
Și dacă da, de ce? De ce s-ar simți cineva inferior altcuiva din motive atât, dar atât de cretine, iarăși speculate de presă pentru a câștiga click-urile proștilor, cum ar fi diferența(conflictul) sat-oraș, provincie-capitală?
E șase seara, așa că găsim biserica din Viscri închisă, dar ne plimbăm puțin prin interiorul fortificației. Nu mai avem nici chef și nici prea mult timp să vizităm casa prințișorului. O luăm la pedală în continuare.
La ieșire din Viscri, căutăm drumul prin pădure care ar trebui să ducă în Criț. Două puștoaice, una cu tenul alb și părul drept, iar alta cu tenul închis la culoare și părul sârmos, trec pe lângă noi.
Le întrebăm dacă știu de drumul prin pădure și, culmea, răspunsul e da.
– Dar ceva dulce vreți?
– Daaaaa, îmi răspund ambele în același timp, chicotind.
Caut prin provizia de glucide din rucsac, esențială pentru călătoriile epuizante, și le dau niște batoane dulci cu cereale și niște ciocolată.
– Dar voi mergeți la școală? Învățați bine?
– Daaaa, mergem. Și se apucă să ne spună în ce clase sunt și ce teme fac.
Copiii nu cunosc rasismul. Are grijă societatea și televizorul să-i învețe, mai încolo.
Ne luăm la revedere și găsim indicatorul către drumul prin natură spre Criț. O cărare care mărginește râul Scroafa, da, chiar așa se cheamă, prin câmpuri de iarbă, printre copaci și prin luminișuri.
Soarele e la apus și ne bate în spate. Privim peste dealuri și vedem o căprioară alergând către ceva ce numai ea știe. Căprioare!
Am pierdut-o pe Giulia, e destul de mult în fața mea. M-am tot oprit să pornesc și să opresc GoPro-ul și am rămas singur. Nu că ar fi o problemă, dar pedalând în continuare, ajung la un podeț care mi se pare atât de minunat plasat acolo. Și cât stau eu în reveria asta, o aud pe Giulia strigând “Silviu, Silviu”.
Ce mama naibii? Că nu o văd. Dar când mă uit în stânga podețului și unde era râul, o văd pe Giulia căzută, stând atârnată în rădăcinile unui copac care creștea din malul apei, cu bicicleta peste ea.
Arunc rucsacul în grabă și, după ce-mi confirmă că e bine, dar că nu se poate mișca din cauza bicicletei, trec la acțiune. Iau casca și ridic animalul de aluminiu de pe ea, iar apoi o prind de mână și o trag de deasupra râului. E bine, doar niște zgârieturi.
– Norocul cu copacul ăla acolo, că altfel te pescuiam din râu. Cum naiba ai căzut?
– Când am virat stânga după podeț, greutatea rucsacului m-a tras și mai la stânga și am căzut.
Mă mai asigur de câteva ori că e bine și apoi începem să facem glume și să râdem de cum era Giulia să facă o baie, cu tot cu bicicletă.
Fără alte aventuri, ajungem în Criț, de unde ne facem aprovizioarea la magazinul sătesc și căutăm un loc unde să punem cortul. Nu mai e aproape deloc lumină.
Găsim un câmp de iarbă în afara satului și începem să montăm casa din fâș lângă râu.
– Da’ ce faceți aici? Culegeți urzici?, ne întreabă unul dintre cei doi ciobani coborâți de pe deal cu turma de oi, în timp ce-și sprijină bărbia într-o bâtă cât coapsa mea.
– Nu, punem cortul să dormim.
Ne întinde mâna lui închisă la culoare și ne prezentăm.
– Păi nu e bine aici, lângă apă. Că mai sunt șerpi și tot felul de lighioane. Haideți să vă arăt eu un loc mai bun.
Și imediat pune mâna pe bagaje, celălalt cioban la fel, și zice să-l urmăm. Dăm din umeri, luăm bicicletele și ce-a mai rămas, și mergem după el. Ne oprim 200 de metri mai încolo, într-o iarbă deasă.
– Dar frig nu o să vă fie?
– Eee. Ne descurcăm noi, că am mai dormit la cort.
– Ia să vă fac eu focul, ca să vă încălziți măcar puțin înainte să vă băgați la frig.
Celălalt cioban a plecat cu oile pe câmpie, iar ciobanul ăsta, țigan get-beget, rupe crăci din copaci și adună pietre pentru vatră. Mi se pare fascinantă inteligența nativă. Dacă i-ai spune de pârghie, probabil că n-ar știi ce-i aia. Dar e fix metoda pe care o folosește pentru a rupe crengile prea groase în bucăți mai mici.
Le ia și le prinde între alte două, iar apoi se balansează până când creanga pleznește. Inteligență nativă.
Mă uit la el cum suflă și cum flăcarile sclipesc prin noapte. Soarele a dispărut de mult, lăsând loc luminii plăpânde a lunii, amestecată cu oranjul focului ce prinde putere. Mai vorbim puțin, mai atâță focul și nu pleacă până când nu se asigură că e bine întreținut și că va arde o perioadă.
Ne luăm la revedere, îi mulțumim și ne luăm cina cu picioarele goale și tălpile arzânde la foc. Ne-a spus că ei, ciobanii, au niște camere unde au cazare și tot ce le trebuie acolo. Curent electric, apă. Nu e ironic? Ciobanii care dorm între patru pereți și orășenii care dorm la cort, în câmp. E ironic, căci e natura omenească să tânjească către ce nu are.
Scântei țopăie prin aer, către albul globului de pe cer. Sora firavă a Soarelui, care nu-și are propria lumină, ci doar o reflectă pe cea a stelei.
Singurele zgomote în afară de troznetul lemnelor sunt vocile noastre. Dă și mie niște pâine. Mai vrei brânză din asta? Unde e apa? Fumăm o țigară? Câte de minunat e focul ăsta. Parcă aș mai mânca ceva. Dar niște ciocolată din aia cu cremă de banane mai avem? Poate trebuia să cumpărăm și compotul ăla.
Ce bine enorm ne-a făcut ciobanul ăsta. Omul ăsta. Țiganul ăsta. Mă gândesc cât de simplă e bunătatea omenească. N-are nevoie de prea multe. Doar un cioban venind la câmpie și care decide să ajute așa cum poate el, fără să-i fi fost cerut ajutorul și fără ca el să aștepte ceva-n schimb.
Ardealul m-a ajutat mereu la combaterea rasismului. Țiganii de aici sunt altfel, la fel ca și oamenii. În capitala dâmbovițeană București, țiganii sunt altfel, la fel ca și oamenii. De unde deduci că nu poți generaliza o rasă la bună sau rea. Mediul e unul dintre factorii importanți în construirea caracterului.
Iar dacă țiganii din București nu-s atât de omenoși ca cei din Ardeal, asta e din cauză că nici românii din București nu-s ca cei din Ardeal.
Mi-e cald și suflu ultimul fum dintr-o țigară. Mă bag în cort, trag fermoarul sacului de dormit, pun capul pe pernă și somn. Oare ce aventuri o să ne aducă ziua de mâine?
