„Changi“, de James Clavell, autorul a numeroase cărți de succes pe teme asiatice, în principal japoneze.
Ce este unic la „Changi“, a cărei acțiune se petrece într-un lagăr militar din Singapore, este că e inspirată din viața autorului, care a fost deținut trei ani, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în închisoarea japoneză „Changi” din Singapore.
Personajul principal al cărții este Peter Marlowe, modelat după autor, care intră în atenția Regelui, adică prizonierul devenit cel mai de succes contrabandist din lagărul „Changi”.
Cei doi se împrietenesc, iar Marlowe învață și el tainele contrabandei, care îl ajută să ducă o viață puțin mai bună în lagăr, mai ales fiind cunoscută duritatea și lipsa de umanitate cu care erau conduse lagărele japoneze destinate soldaților inamici din Al Doilea Război Mondial.
Pe decursul acțiunii, James Clavell povestește viețile mizerabile ale deținuților, mulți condamnați să moară de foame, moarte pe care o amână crescând șobolani cu scopul bine definit de a-i mânca.
O carte foarte bună și care deține, pe lângă acțiunea captivantă, noțiuni și mărturii istorice despre prizonierii de război din lagărele japoneze.
„Changi” a fost ecranizată în 1965, cu numele King Rat, nume pe care-l poartă romanul în versiunea sa în engleză.
PS: „Changi” este, de fapt, parte dintr-o serie, Saga Asiatică:
Changi
Tai-Pan
Shogun
Nobila Casă
Whirlwind
Gai-Jin
Totuși, dacă vrei să citești cărțile în ordinea cronologiei din ele, nu a celei publicării, atunci așa:
„Chemarea străbunilor“, de Jack London. O carte drăguță despre naturalism și întoarcerea la origini, care poate fi degustată și de adulți, nu doar de către copii.
Povestea începe cu Buck, un câine Saint-Bernard care este furat și apoi vândut drept câine de sanie în Alaska, contextul vremurilor fiind goana după aur din Yukon, Canada.
Buck este nevoit să se adapteze vieții în climatul rece al Alaskăi, dar și să lupte pentru a câștiga șefia haitei de câini de sanie din care face parte.
Protagonistul nostru canin este apoi vândut și revândut, până când ajunge în proprietatea lui John Thornton, care-i salvează viața și de care devine foarte atașat.
Buck începe să plece din tabără și să se aventureze în sălbăticie, unde „face cunoștință” cu un lup sălbatic. După multe alte aventuri, Buck cedează chemării străbunilor și se întoarce în sălbăticie, în libertate, în natură, în pădure.
„Robinson Crusoe“, de Daniel Defoe. O poveste inspirată din cea a lui Alexander Selkirk, marinar scoțian care a fost abandonat de căpitanul său și care a trăit patru luni pe o insulă pustie din Pacific.
„Captain Rogers was impressed by Selkirk’s physical vigor, and also by the peace of mind that he had attained while living on the island, observing: “One may see that solitude and retirement from the world is not such an insufferable state of life as most men imagine, especially when people are fairly called or thrown into it unavoidably, as this man was.”
În timpul unei călătorii destinate procurării de sclavi din Africa, nava pe care se află Robinson Crusoe este distrusă de o furtună, iar acesta se refugiază pe o insulă unde este nevoit să supraviețuiască.
Cu ajutorul materialelor pe care le salvează de pe navă, devine autosuficient. Vânează, învață să gătească și să crească capre, cum să planteze orez și să olărească, dar citește și Biblia, devenind religios și mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru soarta pe care o are, din care nu lipsește nimic, în afară de compania umană.
După câțiva ani, Robinson Crusoe descoperă că un trib de canibali îi vizitează ocazional insula, alături de prizonieri care sunt omorâți și apoi mâncați. Crusoe reușește să-l salveze pe unul dintre prizonieri și-l botează „Friday”, îl învață engleza și-l convertește la creștinism, devenind companionul său.
Mai departe, Crusoe și Friday se luptă cu canibalii și reușesc să părăsească insula cu ajutorul unui căpitan spaniol, și el pe cale de a fi abandonat de către echipajul său.
Iată și un mic discurs al lui Robinson Crusoe despre armonia echilibrului:
„Toate acestea însă nu se potriveau cu împrejurările în care mă aflam, căci starea socială ce-mi fusese hărăzită prin naştere era mijlocie sau, mai bine-zis, una superioară vieţii de rând. Prin îndelungata sa experienţă – îmi spunea tata – el a ajuns a se convinge că tocmai această stare este cea mai potrivită pentru fericirea omului, ea nelăsând pradă pe om nici suferinţelor, grijilor şi greutăţilor pe care le întâmpină cei din păturile muncitoare, şi nici mereu împovărată de orgoliul, stricăciunea, ambiţia şi invidia ce domnesc în păturile de sus ale omenirii.
Tata m-a îndemnat să iau aminte la toate aceste adevăruri şi să-mi dau seama că toate neajunsurile vieţii sunt împărţite între lumea de sus şi lumea de jos, pe când cei din starea mijlocie au parte de cele mai puţine nenorociri. Aceştia nu sunt supuşi la atâtea neplăceri şi suferinţe trupeşti şi sufleteşti ca ceilalţi care, fie printr-o viaţă stricată de lux şi desfrâu, fie, dimpotrivă, prin munca grea şi lipsuri, îşi descumpănesc viaţa, drept firească urmare a felului lor de trai. Păturii mijlocii i-au fost sortite virtuţile şi bucuriile de tot felul.
Pacea şi belşugul îi sunt prietene, iar cumpătarea, liniştea, sănătatea şi toate plăcerile vieţuirii între semeni îi ţin mereu tovărăşia. Apucând această cale, oamenii trec tăcuţi şi liniştiţi prin viaţă şi tot astfel o părăsesc. Ei nu sunt împovăraţi peste măsură de munca braţelor sau a capului, nefiind vânduţi unei vieţi de robie pentru a-şi câştiga pâinea zilnică, şi nici nu sunt hărţuiţi de tot felul de întâmplări uluitoare, ce răpesc sufletului liniştea, iar trupului odihna, nefiind roşi de patima invidiei şi nici de dorul ambiţiei nemăsurate, ci trec liniştit şi uşor prin viaţă, gustându-i dulceaţa fără de amărăciune, simţindu-se fericiţi şi învăţând din experienţa fiecărei zile să preţuiască această viaţă fericită.”
„Robinson Crusoe” nu a fost ecranizată niciodată, însă putem considera că filmul „Cast Away”, din 2000, cu Tom Hanks, se aseamănă destul de mult.
„Marele Gatsby“, de F. Scott Fitzgerald. Un roman din 1925, care emană epoca jazz din acea perioadă.
Povestea începe cu Nick, care acționează și pe post de narator, mutându-se în apropiere de imensa vilă a lui Jay Gatsby, un milionar extravagant care organizează adesea petreceri cu toată crema orașului, la care însă el nu participă.
Pe decursul cărții aflăm că Gatsby organizează aceste petreceri în speranța că la ușa lui va apărea și Daisy, femeia pe care o iubea încă dinainte de a pleca în război și care este acum căsătorită.
O mare dramă este când se află că marea avere a lui Gatsby provine din contrabanda cu alcool și din alte activități ilegale.
Întreaga tematică a romanului conține aspecte de decadență, exces și superbul vis american al îmbogățirii, adică o plictiseală totală pentru mine.
Daisy află, într-un final, că misteriosul Jay Gatsby este fostul ei iubit, lucru care dă naștere la o suită de evenimente care se vor termina cu o moarte.
O carte pe care nu o recomand și care, în opinia mea, nu are niciun dram de substanță.
„Marele Gatsby” a fost ecranizată în 2012, cu Leonardo Di Caprio și Tobey Maguire.
„Luni de fiere“, de Pascal Bruckner. Of, cartea asta scabroasă. Cum a putut veni de la un scriitor care a avut talentul de a concepe „Hoții de frumusețe“. Dualitatea la unii scriitori este extremă.
O carte pe care n-am putut, de nicio culoare, să o înghit sau să o înțeleg. Pascal Bruckner tratează trecutul de cuplu al lui Mimi și Oscar, în timp ce se află într-o croazieră pe Mediterană.
Oscar este cel care își narează trecutul alături de Mimi lui Nigel, care a fost sedus de aceasta, deși și el este cu soția în vacanță. Nigel îi povestește Fionei, soția lui, toate momentele de sadomasochism și libertate sexuală pe care i le-a povestit Oscar.
Între Oscar și Mimi este o relație complicată, care îmbină dragostea cu ura, iar sexualitatea e o enigmă, din moment ce bărbatul e într-un scaun cu rotile.
Oscar a fost cel care a chinuit-o, torturat-o și umilit-o pe Mimi, care era dispusă la orice pentru a rămâne împreună. Dar apoi Oscar a rămas paralizat, în urma unui accident, iar rolurile s-au schimbat total. Asta nu i-a oprit din a se căsători.
Finalul aduce moartea unuia dintre cupluri, dar a căruia?
O carte care cred că trebuie pusă pe raftul cu cărți de recitit. Poate a doua oară o să mă prindă.
„Luni de fiere” a fost ecranizată în 1992, cu Hugh Grant, în regia lui Roman Polanski.
