„Nuntă în cer“, de Mircea Eliade. Am citit destul de mult Eliade și l-am îndrăgit odată cu „Romanul adolescentului miop“, pe care l-am parcurs la vremea potrivită.
M-am identificat atunci cu setea de carne și dragoste a personajului principal. „Maitreyi” nu m-a impresionat foarte tare, iar dintre toate nuvelele fantastice, doar „Secretul doctorului Honigberger” a avut farmec pentru mine.
Dintre lucrările științifice am citit doar „Solilocvii“, unde am găsit câteva idei interesante.
Ei bine, „Nuntă în cer” m-a dat pe spate. Știam și-mi aminteam de Mircea Eliade, încă de la „Romanul adolescentului miop”, ca de un maestru al descrierii afective.
Marin Preda m-a cucerit cu personajele pe care le-a creat, cu viața de la țară. Liviu Rebreanu m-a surprins total cu „Adam și Eva”, o carte minunată, Camil Petrescu a fost așa și așa. La Cella Serghi mi-a plăcut finețea feminină din „Pânza de păianjen”, iar Ionel Teodoreanu mi-a dat dragostea pentru numele Lorelai și pentru povestea lui Lulu.
Poate doar Mihail Drumeș să se mai apropie de Mircea Eliade ca putere de descriere a afectivului, lăsând poeții deoparte.
Omul ăsta a fost genial în a descrie situații emoționale, zbuciumuri interioare, conflicte. Pe mine, ca cititor, nu m-a interesat niciodată foarte mult descrierea, dacă nu este vorba de un roman SF, ci dinamica dintre personaje, latura afectivă, doar acest tip de descriere.
„Nuntă în cer” e formată din două bucăți, două povești spuse de doi prieteni, Andrei Mavrodin și Hasnaș Barbu, care stau de o vorbă în curte, la o țigară și-un ceai.
Mavrodin își amintește de marea lui iubire, stârnindu-l astfel și pe Barbu să se plimbe printre amintiri și să se destăinuie.
„Mă întreb, bunăoară, dacă nu cumva în ziua când am început să iubesc nu s-a întâmplat ceva pe lângă mine, ceva pe care eu nu l-am văzut sau pe care nu l-am înțeles și prin ignorarea căruia m-am abandonat, fără luciditate, cu totul iresponsabil, întâmplărilor. Te trezești că ai devenit ceva, aproape fără să-ți mai amintești începuturile acestei transformări.”
„Nuntă în cer” poate fi luat și ca un roman „didactic” de dragoste. E o carte despre lipsa de comunicare în cupluri. Probabil că așa se întâmpla pe vremea aia. Prea multe joculețe, prea multe convenții sociale, puțin prea mult dramatism.
Ceea ce se întâmplă și în ziua de azi cu multe cupluri. Lipsă de comunicare.
„O privesc atunci cu spaimă; cum ar fi fost viața noastră? Nu mă gândesc deloc la trupul ei; e destul de ușor să cunoști și să uiți un trup. Dar mă gândesc mai ales la prezența ei, la magia ei ascunsă…..Orice femeie pe care o iubesc mă apasă, mă sugrumă și, fără voia ei, mă destramă și mă topește, până la descompunerea finală. De sfârșitul acesta nu scapă niciun bărbat.”
Citatul ăsta de mai jos mi s-a părut interesant, pentru că e fix ce gândesc. Unele femei sunt dezamăgite când devin obiectul dorinței unui bărbat. Când devin doar o bucată de carne. Însă nu te poți aștepta ca un bărbat să nu te considere doar o pereche de țâțe, când tu doar asta proiectezi. Te va privi așa cum tu îl provoci să o facă.
„Nu suntem noi de vină dacă cele mai multe dintre femei ne arată, cu insistență, ceea ce e obscen sau inert, sau caduc în corpurile lor. Pe o femeie care-și subliniază contururile obscene nu o poți privi altfel decât obscen. Obiectul ne indică, de cele mai multe ori, cum trebuie el privit și judecat. Un bărbat care privește cu aviditate corpul unei cocote nu poate fi învinuit de indiscreție. Femeia ne invită întotdeauna s-o privim așa cum vrea ea...”
„Nădăjduiam că mă va întreba ceva de cărțile mele, mai ales de Tinerețea Magdalenei, nume care se afla pe buzele tuturor. Cu ea aș fi dorit să stau de vorbă despre scrisul meu. Nu pentru că era femeie și poate începuse să-mi placă, dar o bănuiam vie, din creștet până în glezne, vie, inteligentă, melancolică...”
„De obicei, după cea dintâi întâlnire cu o femeie, la începutul unei legături, simțeam aprig nevoia de a rămâne cât mai repede singur, ca să mă regăsesc, să-mi recapăt luciditatea. Cred că asta se întâmplă în general cu orice bărbat, în asemenea împrejurări. Fiecare dintre noi, descătușându-se din farmecul cele dintâi cunoașteri a femeii, își cucerește singurătatea cu un gest brutal; fie aprinzându-și o țigare, fie fredonând o arie sau începând o conversație oarecare, sau pur și simplu plecând de lângă ea.
Cunoșteam destul de bine setea aceasta de libertatea și singurătate, care mă copleșea după prima întâlnire.”
E plăcut în diverse cărți să găsesc referințe la locuri pe care le cunosc. La un moment dat, Eliade povestește de plimbările lui Mavrodin de la Cercul Militar spre Cișmigiu și, mai încolo, prin piața San Marco din Veneția.
Sunt locuri unde am fost și pot imediat să proiectez personajele în acele spații.
„Cel care a spus: amorul e o chestiune de epidermă se referea, fără îndoială, la aceste cunoașteri inferioare ale trupului, la faptul că o posesiune e posibilă numai în anumite condițiuni fizice și pentru anumite exemplare umane. Dincolo de voluptate, dincolo de rut, este cu putință o regăsire desăvârșită în îmbrățișare, ca și cum ai cuprinde – pentru întâia oară – o altă parte din tine, care te “încheie”, te completează, revelându-ți altă experiență a lumii, îmbogățită cu alte, noi dimensiuni...”
„Dacă-ai ști cât am fugit de tine până te-am întâlnit..”
La un moment dat, mi-am descoperit și cea mai mare frică. Toți avem o cea mai mare frică. Pe a mea o știu de multă vreme, iar acum am găsit-o scrisă într-o carte.
„– Mi-e frică să nu mor singură.”
Poate că „Nuntă în cer” mi-a plăcut mult și din cauză că m-am regăsit mult în ea. Sau, mai degrabă, am regăsit în ea un om care eram, acum mulți ani. Când răneam fără să știu de ce, din orgoliu, dintr-o dragoste de voluptatea suferinței.
Din prostie, din cauză că nu știam să apreciez ce am. Din greșeală omenească.
„Nu voiam s-o părăsesc înainte de a mă cunoaște cu adevărat. Îmi plăcea să renunț la o femeie numai după ce eram sigur că mă va regreta. Încercam s-o fac fericită în sensul concret, fiziologic, al cuvântului, numai pentur a-mi satisface orgoliul meu și aveam o stupidă încântare aflând, mai târziu, că femeia pe care o iubisem și o părăsisem suferă, că este nefericită...”
„Nu-mi dădeam seama de ce voiam să ne certăm. Mă simțeam însă atras de suferința aceasta pe care i-o provocam, și care mă făceam și pe mine să sufăr. Voiam cu orice mijloc s-o umilesc, s-o insult. Fiecare cuvânt brutal pe care i-l spuneam mă rănea întâi pe mine, dar suferința aceasta mă încânta, liniștindu-mă….Nu-mi dădeam seama ce spun. Uitasem în acele clipe toată dragostea mea, uitasem cât de fericit fusesem lângă Lena. Aș fi vrut să-mi răspundă cu violență; ca s-o pot jigni mai sângeros. Nădăjduiam oare că totul s-ar putea rupe între noi, că ne-am putea despărți atât de repede? Nu știu. În clipa aceea nu mă stăpânea decât pofta de a-i face rău, de a o chinui,
Dar ea continua să tacă, absentă. Nici nu plângea măcar. Rămăsese ca la început, împietrită. Târziu, mi-am dat seama că am exagerat și am ieșit din odaie. Dar cum am rămas singur, o cumplită remușcare începu să mă macine. Remușcare și în același timp o nevoie obscură de a mă umili, de a-i spune cât de mult o iubesc, cât de mult sufăr din pricina ei. ”
„Nuntă în cer” e un roman minunat, un roman din care ai de învățat multe, dacă știi să citești printre rânduri.
De Mircea Eliade am mai citit „Romanul adolescentului miop“, „Maitreyi“, „Nouăsprezece trandafiri“, „Solilocvii“, „Isabel și apele diavolului“, „Secretul doctorului Honigberger“, „Nopți la Serampore“.