„Solilocvii“, de Mircea Eliade, carte „de gânduri” pe care nu prea am gustat-o, dar din care am reușit să extrag două idei interesante, pe care să le întorc de pe-o față pe alta.
Prima este despre străduința omului de a găsi un sens al vieții: „Singurul sens al existenţei este acela de a-i găsi un sens”.
A doua este despre asumarea capacității limitate a intelectului uman în comparație cu infinitul informației din Univers: „De fapt lumea nu avansează, ci este mai puţin ignorantă”.
Ceea ce, în sine, este adevărat și la nivel individual. Cu cât citești mai mult, nu devii mai deștept, ci doar mai puțin prost. Chiar și cel mai învățat om din istoria umanității va fi doar un ignorant, comparativ cu cantitatea de informație disponibilă în natură.
Informație pe care nu doar că s-ar putea să nu o aflăm, dar care s-ar putea să ne și depășească puterea de înțelegere.
De Mircea Eliade am mai citit „Nuntă în cer“, „Romanul adolescentului miop“, „Maitreyi“, „Nouăsprezece trandafiri“, „Isabel și apele diavolului“, „Secretul doctorului Honigberger“, „Nopți la Serampore“.
