„Maitreyi” este a doua carte scrisă de Mircea Eliade, după „Romanul adolescentului miop”, pe care o apreciez ca fiind parte din acea latură diferită a scrierilor sale, latura sinceră-autobiografică-idealistă.
Romanul spune povestea iubirii înfiripate între autor (23 de ani) și Maitreyi Devi (16 ani), pe când românul studia sanscrita în India. Cei doi apar în carte sub pseudonime.
„Cum te-aş putea eu pierde pe tine, când tu eşti soarele meu, când razele tale mă încălzesc pe acest drum de ţară? Cum să uit eu soarele?”
Se spune că atunci când scrii la persoana întâi eşti cel mai sincer şi vulnerabil, te pui în bătaia puştii, dezgolit şi aştepţi să fi judecat sau simţit. Fix asta am resimțit la cele două romane ale lui Eliade, inspirate unul din devenirea sa, iar celălalt din dragostea sa pentru Maitreyi.
Mircea Eliade a rămas veșnic îndrăgostit de Maitreyi, de asemenea considerându-se indian, însă, din nefericire pentru el, Maitreyi nu a împărtășit aceleași sentimente.
Un lucru interesant este că la aflarea veștii că Mircea Eliade a scris un roman despre relaţia lor, Maitreyi şi-a simţit reputaţia murdărită şi a scris un roman răspuns, intitulat „Dragostea nu moare“, carte pe care nu mi-am pus încă labele, însă pe care mi-am propus să o citesc pentru a vedea și celălalt punct de vedere.
PS: Între timp, am reușit să citesc și „Dragostea nu moare“, a lui Maitreyi Devi, care vine să completeze povestea.
De Mircea Eliade am mai citit „Nuntă în cer“, „Romanul adolescentului miop“, „Nouăsprezece trandafiri“, „Solilocvii“, „Isabel și apele diavolului“, „Secretul doctorului Honigberger“, „Nopți la Serampore“.
