Dimineața ne trezim cu soarele deasupra capetelor și cu glasul unor pescari care caută un loc pe lângă lac, unde să-și amplaseze “tabăra”.
Ies din cort și-mi culeg șosetele, acum uscate, de pe crengile copacului de care le-am prins noaptea trecută.
Bicicletele noastre arată îngrozitor. Sunt pline de noroi și au nevoie de o mică-mare-foarte mare clătire. Roțile se blochează în noroiul lipicios prins de saboți.
Razele soarelui, oglindite în apă, ne arată de ce lacul de la Racoș este supranumit “Lacul de Smarald”. Sub bătaia luminii, apa cristalină capătă o tentă verzuie, care formează un contrast superb cu albastrul cerului și cu roșiaticul pereților de zgură ai fostului vulcan.
Ne spălăm pe dinți pe mal, iar pescarii ne întreabă dacă nu ne-a fost frică să dormim aici, singuri, în cort. Of, mereu frica asta absurdă. N-am fost niciodată atât de panicos încât să văd hoți, violatori și criminali în stânga și-n dreapta. Urăsc cu pasiune frica asta care radiază în sângele atâtor oameni, frica asta care te oprește din a avea experiențe de neuitat.
Ne strângem catrafusele, cu o lene imperială, și o luăm înapoi pe drumul pe care am venit cu o zi în urmă. Prima oprire o facem în satul Homorod, unde biserica fortificată ne face cu ochiul. Mergem mai mult de dragul Giuliei (sâc), eu văzând destule biserici evanghelice fortificate în anii trecuți. Și din moment ce ai văzut 2-3, le-ai cam văzut pe toate.
În dulcele stil ardelenesc, pe poarta bisericii este scrisă adresa casei la care putem găsi cheia de la biserică, respectiv pe cel care se îngrijește de ea.
Dăm de un bătrânel simpatic care ne deschide poarta și ne lăsăm bicicletele în interiorul fortificației. Stilul este la fel ca la orice altă biserică evanghelică, dar ce-mi captează atenția este soarele din vârful altarului. Simboluri păgâne în creștinism? Ca să vezi.
Urcăm trepele întunecoase până în turn, privind câmpia Transilvaniei până în depărtare și continuăm pedalatul.
La Rupea, se vede de la o poștă că cetatea istorică a trecut printr-o renovare de amploare, însă una de prost gust, din punctul meu de vedere. Un drum de asfalt impecabil urcă până în vârful dealului. Asta e partea bună.
Partea proastă este că renovarea s-a făcut fără a se ține cont de aspectul istoric al cetății. Nu se mai simte nici o nuanță de vechi, de istorie, la fel ca în cazul cetății din Alba Iulia. Parcă ar fi o construcție nouă.
Ne plimbăm printre clădirile din interiorul zidurilor, prin camerele în care se aflau și lucrau membrii breslelor comunității. Ferestrele poartă acum semnătura unor termopane moderne, aflate într-un contrast total cu ideea și sentimentul unei cetăți istorice, în care sașii care s-au răsculat împotriva regelui Ungariei s-au refugiat de furia și trupele acestuia.
Poate că și renovările astea ar trebui făcute mai mult cu gândul la prezervarea istoriei, decât la atragerea banilor turiștilor de weekend.
Nu sunt deloc impresionat, dar am găsit prilejul de a râde puțin cu Giulia când am făcut o poză cu schimbare de sex.
Ieșim din cetate și fumăm o țigară, înainte de a ne da la vale un kilometru, pe asfaltul perfect modelat, care dă în drumul național din Rupea. Omul de la intrare intră-n vorbă cu noi.
- – Cum se împacă bicicleta cu fumatul?, zice râzând.
- – Păi, e nevoie de echilibru. Nu se poate nici prea vicios, nici prea sănătos. Le împăcăm pe toate.
Râde și el și-mi dă impresia de om cald. Discutăm despre vestigiile romane descoperite-n zonă și despre cum țăranul simplu, needucat, care lucrează cu plugul și sapa prin grădină, descoperă câte un fier sau altceva, n-are idee că, poate, s-a lovit de o unealtă sau de o piesă de ceramică cu valoare istorică. Pentru el e doar un fier care-l incomodează și se întreabă cum a ajuns acolo. Apoi îl aruncă la marginea gardului și-și continuă truda.
Și asta nu-i o critică. E nevoie de mult mai multă educație în țara asta.
Intrăm pe drumul județean 105A, pe care un șofer probabil l-ar blestema din cauza gropilor, dar pentru noi este destul de practicabil. Ne oprim în satul Dacia, unde singura senzație este de sărăcie. Totuși, îmi atrage privirea o lucrare artistică făcută de copiii de la grădinița din sat.
Din 105A o dăm în 104L, care ne duce către Viscri, satul devenit celebru după ce Prințul Charles și-a cumpărat o casă aici, iar de atunci nu mai contenește în a lăuda frumusețea Transilvaniei.
Iar presa românească, atunci când nu prea are chef să trateze problemele sociale din zonă, invocă doar unicitatea locurilor motivată prin faptul că nici măcar moștenitorul coroanei britanice nu a rezistat frumuseții de aici. Mai pompăm mult naționalism în vena proștilor?
Ne oprim la o bodegă să ne încărcăm electronicele și să savurăm o bere în doi. Un sătean se bagă-n seamă cu noi și, din una în alta, ajunge să ne povestească cum e el tovarăș la cataramă cu Prințul Charles, cum acest personaj mitic cu sânge albastru i-a turnat o valiză de bani pe pat și cum ar avea un copil ilegitim cu o fată din sat și multe alte baliverne.
Zâmbim stingheriți de situația jenantă. Ce mă fascinează nu e că minte, asta e evident. Ci mecanismul care-l duce la născocirea unor astfel de aberații. Să fie frustrarea săteanului față de marele orășean, s-o fi simțit inferior și astfel a căutat să se poziționeze mai sus, inventând basmele astea?
Și dacă da, de ce? De ce s-ar simți cineva inferior altcuiva din motive atât, dar atât de cretine, iarăși speculate de presă pentru a câștiga click-urile proștilor, cum ar fi diferența(conflictul) sat-oraș, provincie-capitală?
E șase seara, așa că găsim biserica din Viscri închisă, dar ne plimbăm puțin prin interiorul fortificației. Nu mai avem nici chef și nici prea mult timp să vizităm casa prințișorului. O luăm la pedală în continuare.
La ieșire din Viscri, căutăm drumul prin pădure care ar trebui să ducă în Criț. Două puștoaice, una cu tenul alb și părul drept, iar alta cu tenul închis la culoare și părul sârmos, trec pe lângă noi.
Le întrebăm dacă știu de drumul prin pădure și, culmea, răspunsul e da.
- – Dar ceva dulce vreți?
- – Daaaaa, îmi răspund ambele în același timp, chicotind.
Caut prin provizia de glucide din rucsac, esențială pentru călătoriile epuizante, și le dau niște batoane dulci cu cereale și niște ciocolată.
- – Dar voi mergeți la școală? Învățați bine?
- – Daaaa, mergem. Și se apucă să ne spună în ce clase sunt și ce teme fac.
Copiii nu cunosc rasismul. Are grijă societatea și televizorul să-i învețe, mai încolo.
Ne luăm la revedere și găsim indicatorul către drumul prin natură spre Criț. O cărare care mărginește râul Scroafa, da, chiar așa se cheamă, prin câmpuri de iarbă, printre copaci și prin luminișuri.
Soarele e la apus și ne bate în spate. Privim peste dealuri și vedem o căprioară alergând către ceva ce numai ea știe. Căprioare!
Am pierdut-o pe Giulia, e destul de mult în fața mea. M-am tot oprit să pornesc și să opresc GoPro-ul și am rămas singur. Nu că ar fi o problemă, dar pedalând în continuare, ajung la un podeț care mi se pare atât de minunat plasat acolo. Și cât stau eu în reveria asta, o aud pe Giulia strigând “Silviu, Silviu”.
Ce mama naibii? Că nu o văd. Dar când mă uit în stânga podețului și unde era râul, o văd pe Giulia căzută, stând atârnată în rădăcinile unui copac care creștea din malul apei, cu bicicleta peste ea.
Arunc rucsacul în grabă și, după ce-mi confirmă că e bine, dar că nu se poate mișca din cauza bicicletei, trec la acțiune. Iau casca și ridic animalul de aluminiu de pe ea, iar apoi o prind de mână și o trag de deasupra râului. E bine, doar niște zgârieturi.
- – Norocul cu copacul ăla acolo, că altfel te pescuiam din râu. Cum naiba ai căzut?
- – Când am virat stânga după podeț, greutatea rucsacului m-a tras și mai la stânga și am căzut.
Mă mai asigur de câteva ori că e bine și apoi începem să facem glume și să râdem de cum era Giulia să facă o baie, cu tot cu bicicletă.
Fără alte aventuri, ajungem în Criț, de unde ne facem aprovizioarea la magazinul sătesc și căutăm un loc unde să punem cortul. Nu mai e aproape deloc lumină.
Găsim un câmp de iarbă în afara satului și începem să montăm casa din fâș lângă râu.
- – Da’ ce faceți aici? Culegeți urzici?, ne întreabă unul dintre cei doi ciobani coborâți de pe deal cu turma de oi, în timp ce-și sprijină bărbia într-o bâtă cât coapsa mea.
- – Nu, punem cortul să dormim.
Ne întinde mâna lui închisă la culoare și ne prezentăm.
- – Păi nu e bine aici, lângă apă. Că mai sunt șerpi și tot felul de lighioane. Haideți să vă arăt eu un loc mai bun.
Și imediat pune mâna pe bagaje, celălalt cioban la fel, și zice să-l urmăm. Dăm din umeri, luăm bicicletele și ce-a mai rămas, și mergem după el. Ne oprim 200 de metri mai încolo, într-o iarbă deasă.
- – Dar frig nu o să vă fie?
- – Eee. Ne descurcăm noi, că am mai dormit la cort.
- – Ia să vă fac eu focul, ca să vă încălziți măcar puțin înainte să vă băgați la frig.
Celălalt cioban a plecat cu oile pe câmpie, iar ciobanul ăsta, țigan get-beget, rupe crăci din copaci și adună pietre pentru vatră. Mi se pare fascinantă inteligența nativă. Dacă i-ai spune de pârghie, probabil că n-ar știi ce-i aia. Dar e fix metoda pe care o folosește pentru a rupe crengile prea groase în bucăți mai mici.
Le ia și le prinde între alte două, iar apoi se balansează până când creanga pleznește. Inteligență nativă.
Mă uit la el cum suflă și cum flăcarile sclipesc prin noapte. Soarele a dispărut de mult, lăsând loc luminii plăpânde a lunii, amestecată cu oranjul focului ce prinde putere. Mai vorbim puțin, mai atâță focul și nu pleacă până când nu se asigură că e bine întreținut și că va arde o perioadă.
Ne luăm la revedere, îi mulțumim și ne luăm cina cu picioarele goale și tălpile arzânde la foc. Ne-a spus că ei, ciobanii, au niște camere unde au cazare și tot ce le trebuie acolo. Curent electric, apă. Nu e ironic? Ciobanii care dorm între patru pereți și orășenii care dorm la cort, în câmp. E ironic, căci e natura omenească să tânjească către ce nu are.
Scântei țopăie prin aer, către albul globului de pe cer. Sora firavă a Soarelui, care nu-și are propria lumină, ci doar o reflectă pe cea a stelei.
Singurele zgomote în afară de troznetul lemnelor sunt vocile noastre. Dă și mie niște pâine. Mai vrei brânză din asta? Unde e apa? Fumăm o țigară? Câte de minunat e focul ăsta. Parcă aș mai mânca ceva. Dar niște ciocolată din aia cu cremă de banane mai avem? Poate trebuia să cumpărăm și compotul ăla.
Ce bine enorm ne-a făcut ciobanul ăsta. Omul ăsta. Țiganul ăsta. Mă gândesc cât de simplă e bunătatea omenească. N-are nevoie de prea multe. Doar un cioban venind la câmpie și care decide să ajute așa cum poate el, fără să-i fi fost cerut ajutorul și fără ca el să aștepte ceva-n schimb.
Ardealul m-a ajutat mereu la combaterea rasismului. Țiganii de aici sunt altfel, la fel ca și oamenii. În capitala dâmbovițeană București, țiganii sunt altfel, la fel ca și oamenii. De unde deduci că nu poți generaliza o rasă la bună sau rea. Mediul e unul dintre factorii importanți în construirea caracterului.
Iar dacă țiganii din București nu-s atât de omenoși ca cei din Ardeal, asta e din cauză că nici românii din București nu-s ca cei din Ardeal.
Mi-e cald și suflu ultimul fum dintr-o țigară. Mă bag în cort, trag fermoarul sacului de dormit, pun capul pe pernă și somn. Oare ce aventuri o să ne aducă ziua de mâine?
Cu bicicleta pe urmele sașilor din Ardeal. Episodul 1 este AICI.
