Cu bicicleta pe urmele sașilor din Ardeal. Episodul 5 și ultimul

E dimineață. A cincea dimineață din călătoria asta, iar astăzi urmează să ne întoarcem în capitala dâmbovițeană a țării. Alungăm repede gândul ăsta și pornim la plimbare prin Sighișoara.

E plin de turiști de weekend, care fac poze cu ei în fața clădirilor, cu ei în fața statuilor, cu ei în fața turnurilor, cu ei în fața bisericilor, cu ei în fața restaurantelor. Ca un testimonial că ei chiar au fost acolo. Dacă nu apari în poză, n-ai fost.

Am fost de atâtea ori în Sighișoara încât nu mai urmez circuitul obișnuit de urcat în turnul cu ceas, mers la muzeele din cetate și chestii de genul. Sunt atât de în largul meu încât tot ce-mi trebuie este să mă plimb, uneori fără țintă.

Să-l absorb, să-i simt je ne sais quois-ul.

20160522_125220

20160522_125344

20160521_120410

Hotărâm să dăm o raită și prin cimitirul din vârful dealului. Am o pasiune pentru cimitirele vechi, cu excepția celor ortodoxe, care n-au nici farmec. Poate suna bolnăvicios, dar nu văd cimitirele ca pe niște locuri grotești, depresive, ci ca pe un memento. Memento mori.

Cel mai frumos cimitir pe care l-am vizitat vreodată a fost cel din Liov, dar și cel evanghelic din Sighișoare are farmecul său, mai ales când e soare și natura se bucură de vară.

FHD0191

20160522_121218

Poate ar trebui să privim cimitirele mai mult ca pe o sărbătoare a vieții. Mereu mă surprind întrebându-mă, în timp ce privesc câte o piatră funerară, cum a fost viața celui care zace sub ea.

O femeie cântă la chitară înăuntrul podului acoperit. Nu mai țin minte cu cine eram și în ce țară eram, dar ajunsesem la concluzia că orice oraș ar trebui să aibă propriul muzician. Femeia asta se potrivește perfect cu atmosfera de Sighișoara.

FHD0190

FHD0202

FHD0203

După plimbare, ne-am întors să zacem pe terasa de la hostel. Am dat drumul la muzică și fumăm câte o țigară, oarecum cuprinși de melancolia că s-a terminat și experiența asta. Nu-i tristețea aia apăsătoare, ci melancolia creativă, care te face să surâzi de cât de frumos a fost.

Melancolia aia care te lovește când cobori forțat de pe un piedestal și ți-e greu să te obișnuiești cu nivelul solului. Dar trece repede, ambii știm cât de multe alte aventuri avem în față.

20160522_110426

20160521_145223

Tocmai am urlat la controlor. Ce cretin! Am trecut pe lângă el cu bicicletele și ne-a spus ca nu cumva să le punem pe culoar și să n-aibă el loc să treacă. Păi futu-ți paștele mă-tii. Am plătit bilete pe bicicletele astea, iar vagon special nu există.

  • – Avem bilete! Le punem oriunde o să putem!

Niște țigani ne ajută să le urcăm în tren și, apoi, cu mult chin, să le băgăm într-un compartiment. O țigancă mai în vârstă, cu un prunc la țâță, acoperită cu un ștergar, iese din compartiment și ne lasă să stăm singuri.

O privesc stânjenit. Nu înțeleg de ce a plecat așa repede, spunând că ne lasă pe noi acolo, ca și cum s-a întors stăpânul acasă, iar sclavii trebuie să-și găsească altceva de făcut. Nu simt ca și cum pielea mea mai deschisă la culoare ar trebui să producă atâtea complexe de inferioritate.

Că, probabil, ne este inferioară ca educație și inteligență, e una. Dar, uman, suntem egali. Ce diferență de comportament între oamenii dintr-o zonă a țării și cei din alte locuri.


Grupul lor e mai mare, condimentat cu niște puradei care ne cer apă. Le turnăm în sticla lor de jumătate de litru.

  • – Dar un leu-mi dai și mie?

Niciodată bani. Mi-amintesc că mai am niște ciocolăți cu rom pe undeva prin rucsac. După ceva scotocit, le găsesc și le dau copiilor. Par bucuroși. Măcar pentru o clipă sunt niște copii ca toți ceilalți, zâmbind la sentimentul de a primi ceva.


Schimbăm trenul la Brașov și ajungem pe seară în București. Ne chinuim să coborâm din tren, cărând bicicletele pe treptele abrupte. Din șirul de călători care au coborât deja și care se scurg pe peron, nici măcar unul nu s-ar da mai încolo, să ne facă loc să coborâm. Când reușim, într-un final, unii se uită urât la noi din cauză “nu se pot grăbi mai grabnic”, din cauză că ocupăm prea mult spațiu.

Bine-ai revenit în sud-est, îmi spun. E noapte și vara e pe vine. Pedalăm pe Calea Victoriei, cu sufletul încă rătăcit undeva prin pădurile dintre Saschiz și Sighișoara, pe terasa lui Nea’ Petrică, într-un cort pe un câmp, lângă un foc sub o lună.

Bine-ai revenit în București. În ceafă încă-mi răsună corul taximetriștilor din Gara de Nord. “Te duc acasă? Unde mergi? O mașină?”, în timp ce țigări sunt fumate cu o atitudine de baștan, chiștoace aruncate pe jos, cu gesturi naturale, semințe sparte și beri desfăcute.

Cu bicicleta pe urmele sașilor din Ardeal, Episodul 4, este AICI.


Dacă ai citit cele cinci episoade și, uneori, ți-ai imaginat ce am tot scris aici, ei bine, acum poți să vezi dacă imaginația ta se pupă cu realitatea. Filmul celor cinci zile de pedalat prin Ardeal e mai jos. Are 37 de minute, așa că asigură-te că ai timp să-l vezi. E plin de frumusețe, chiar dacă uneori repetitiv.

Urmează să povestesc și zilele de pedalat singur prin nordul Dobogei, din iulie.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *