Ne trezim pe la șapte dimineața, într-o mare de verde îmbibat în rouă. Peste drum se zăresc câteva dealuri mai înalte și niște pâlcuri de copaci. Parcă ar fi lucrarea unui pictor naturalist. Mă uit absorbit, încercând să-mi înrămez imaginea în minte, ca să o invoc de fiecare dată când voi fi sătul de cenușiul blocurilor din beton.
Rutina matinală de spălat pe dinți și pe față și fumat câte o țigară decurge în liniște. Un firișor de fum se înaltă din vatra lângă care ne-am încălzit la focul de aseară.
Din două-trei mișcări, strângem cortul și rucsacurile și pedalăm spre Criț, cu gândul să bem o cafea la cârciuma din sat. După ce plasez bateria externă și telefonul la niște prize, ne punem la o masă de afară, sub umbrelă, cu o cafea de un leu, cea mai bună cafea în momentul ăsta.
Un bătrânel de la masa alăturată îmi atrage atenția.Obișnuiesc să observ oamenii din curiozitatea mea nesfârșită față de natura umană. Nu o fac cu gândul de a critica mereu, însă, prea des, tot ce văd la majoritatea oamenilor reprezintă motive de critică, nicidecum de admirație. Păcat.
Cârciuma e și magazinul satului. Rând pe rând, săteni vin să-și cumpere cele trebuincioase și se opresc la o vorbă cu omul ăsta, pe care-l cheamă Nea’ Petrică. Pare a fi vedeta sau intelectualul satului.
- – Ce faceți Nea’ Petrică? Toate bune?
- – Da. Bine, uite, la cafeluță.
- – Soția ce face?
- – E pe acasă, cu treabă.
- – Bine Nea’ Petrică, numai bine!
Același dialog cu fiecare om care se oprește în dreptul lui. Astăzi vrem să ajungem în Sighișoara, mergând spre Saschiz și apoi pe drumul de pădure, din Colinele Transilvaniei, până în burg-ul orașului mureșean. Butonez pe telefon și-i dau o veste proastă Giuliei. Din cauza relaxului meu veșnic, n-am făcut rezervarea la hostel din timp și nu mai sunt locuri.
Eh, vedem în Sighișoara ce cazare găsim. Întorc privirea la Nea’ Petrică. Omul ăsta mă impresionează la fel de mult ca și cabanierul din Gârda de Sus, care mi-a dat un sentiment de împlinire desăvârșită.
Cabanierul din Gârda de Sus e sursa poveștii “Marea Aventură Apuseană“, când am plecat singur prin Apuseni timp de o săptămână, în toamna lui 2014 și despre care am scris AICI.
Călătoria asta a adus multe schimbări în mine, nu doar din cauza deplinătății pe care singurătatea și armonia naturii mi-au oferit-o, ci și din cauza oamenilor pe care i-am cunoscut, cu precădere cabanierul cu pricina.
Au fost multe gesturi și, în general dinamica dintre noi, dar unul mi s-a părut de căpătâi. Când am plecat de la cabană, i-am cerut o cârpă să-mi curăț puțin bocancii de noroi, că doar mă-ntorceam în civilizație, în Cluj. Anterior îmi spusese că îi pare rău că plec, că rămâne singur peste iarnă și, câteodată, se și simte singur. Dar plănuia să-și construiască o mini-hidrocentrală în curte, ca ocupație. WOW!
S-a uitat la mine și mi-a luat bocancii din mână și a ieșit afară. Am dat din umeri. Fiecare om cu ciudățeniile lui. S-a întors zece minute mai târziu cu ei curați. M-a blocat complet. Am bolborosit un mulțumesc care cred că nu a spus nici măcar 2% din impactul pe care l-a avut asupra mea.
Poate sună a puțin, dar a fost mult, mult de tot. Lucrurile și gesturile simple.
Nea’ Petrică îmi aduce aminte de cabanierul din Gârda de Sus. Are o aură de liniște, de parcă ar fi descoperit adevărul suprem.
Pare împăcat cu viața lui. Emană bunătate și înțelepciune. Bătrânii de la orașe, cocârjați și amari de ciment și betoane, îmi inspiră doar milă și mizerie. Pe când viața la sat, în natură, cu petecul tău de pământ, poate duce la o împlinire a spiritului, dacă ai profunzimea necesară. Chiar și cu unele neajunsuri materiale.
Mă întreb de ce oare îmi inspiră aura asta de Nirvana. Nu pare să aibă posesiuni materiale. Bea o cafea de un leu, într-o crâșmă dintr-un sat sărăcăcios, într-o țară din lumea a doua. Și poate că tocmai asta e. N-are lucruri cărora să le poarte grija. Poate tocmai lipsa lucrurilor materiale îi lasă timpul de a se îngriji mai mult de laturile umane.
Asiaticii zic că sărac nu e cel care are puține, ci cel care are nevoie de multe. Mi se pare potrivit. Nea’ Petrică și cabanierul din Gârda de Sus mi-au devenit o sursă de inspirație pentru cum mi-aș dori să fie viața mea, de la un punct încolo.
“Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva”, scria, cândva, iubitorul de lumină pe nume Lucian Blaga.
Ne urcăm pe biciclete și pornim la pedalat, pe drumul din natură, spre Saschiz, care, în prima parte, e un mare urcuș. Împingem la biciclete până dăm de o vale imensă, prin pădure. Vruuuum, vruuuuum, zburăm și observăm că marcajele au dispărut, iar drumul se împarte în mai multe răspântii.
Na! Găsește acum drumul potrivit. O mare tâmpenie să faci trasee turistice de bicicletă prin păduri, dar să nu le marchezi, lucru care ar trebui să fie prioritatea numărul unu. Pe un drum forestier dăm de un tip călare pe un excavator, ocupat să doboare niște copaci. Ce nevoie e de copaci? Nu-i ca și cum produc oxigenul fără de care viața noastră parazitară, în detrimentul simbiozei, ar dispărea. Detalii.
Ne indică drumul către Cloașterf, care-mi dă impresia de sat fantomă. De aici pornește un drum de asfalt pentru biciclete, de lățimea unei benzi rutiere. Zburăm de-a dreptul la vale, kilometri la rând, coborând din câmpia transilvăneană în zona de șes, unde se află Saschiz-ul.
Ce momente de fericire simplă. Doar vântul șuierând pe la urechi, în timp ce roțile aleargă pe un asfalt neted, la vale, tot la vale, minute în șir, ochii văzând în stânga și-n dreapta câmpii verzi, iar în față multitudinea de acoperișuri din sat, toate de aceeași culoare cărămizie.
O să înțelegi mai bine despre ce vorbesc când, în ultima postare, o să adaug și filmarea făcută cu GoPro-ul. E ceva greu de descris.
Ne oprim la biserica fortificată, aici aflându-se, de fapt, simbolul păgân al Soarelui, așezat deasupra altarului, nu în Homorod, cum eronat am scris în postarea anterioară.
Saschiz e mai mult oraș, decât sat, așa că ne cărăm rapid. Descoperim drumul prin pădure către Sighișoara, doar că marcaje ioc, după ce am trecut de primii copaci.
Cărarea se desprinde în două, iar, apoi, fiecare cărare se desparte în alte două și tot așa. Mă scarpin în cap și mă-ntreb ce a fost în capul ălora care au făcut traseele să nu facă și marcaje? Oare am greșit noi undeva? Mergem tot în față, în speranța că, la un moment dat, vom descoperi niște semne.
Cărările sunt, majoritatea, inundate, pline de bălți stătute de zile și noroi. O căprioară zburdă chiar prin fața noastră, la mică distanță. Ce superbitate! Zărim și niște iepuri și veverițe.
Mă orientez cu GPS-ul, dar noul meu telefon de rahat nu are magnetometru (cum e posibil?), astfel că busola nu funcționează și habar n-am încotro e nordul. Hotărâm că nu e OK ce facem, fără marcaje, habar n-avem unde suntem și că e mai bine să o luăm spre drumul național, ca să ne putem orienta și ajunge în Sighișoara.
Dar pe unde să o luăm, că e vegetație peste tot în direcția în care zic eu că e nordul, nordul unde se vede o fâșie albă croită prin mijlocul pădurii, mergând spre drumul național, respectiv localitatea Vânători.
Greșesc orientarea și mergem, de fapt, către vest, nu către nord. Vegetația este atât de deasă încât ne simțim ca-n jungla amazoniană, lipsindu-ne macetele.
Ne iau zeci de minute să trecem prin peretele de vegetație formată dintr-un fel de copăcei pitici care au spini ce ne zgârie pe mâini, picioare și față. Ne lovim cu picioarele în pedale, în timp ce tragem cu greu de bicicletele care se împotmolesc, din metru în metru, în crengile copăceilor.
E de nedescris chinul ăsta. Suntem epuizați psihic, mai mult decât fizic. Parcă tocmai ne-am luat o bătaie de la natură. Și când ajungem de cealaltă parte a zidului, descoperim că nu-i niciun spațiu liber, ci o mare prăpastie. Na! Rezolv-o pe asta. Nu realizez încă orientarea proastă și mă gândesc că poate golul albicios de pe hartă, din care pornește linia albă e după prăpastie, când de fapt era poiana din care am plecat inițial.
Căutăm locuri pe unde să traversăm prăpastia, dar nu avem nicio șansă. Ne întoarcem prin peretele chinuitor de vegetație. Alți spini, zgârieturi fără număr, vânătăi pe picioare. Penitență. Natura e superbă, dar e nemiloasă.
Marea problemă e să ne menținem moralul sus. Cât timp psihicul rezistă, totul are o rezolvare. Stăm de vorbă, liniștindu-ne, și realizând că situația nu e în niciun caz dramatică. În cel mai rău caz, campăm pe aici, iar mâine dimineață vedem cum ne orientăm. Partea proastă e că nu mai avem apă, dar nu-i ca și cum suntem în pustietate, ci la câțiva zeci de kilometri de frigidere pline de apă înghețată.
Nu murim o zi și o noapte. Răzbim înapoi în poiană, iar Giulia realizează că am greșit. M-am orientat prost, iar ea ne îndreaptă către adevăratul nord, unde descoperim fâșia de drum de țară spre Vânători. Coborâm în viteză câmpia, literalmente făcând down-hill cu bicicletele noastre ieftine, dar care au rezistat eroic.
E șapte seara, dar mai avem o oră de lumină să ajungem în Sighișoara. Totul se transformă într-o cursă contracronometru. Simțim acut nevoia de un pat și de un duș fierbinte. Nu-mi surâde ideea de a merge 10 kilometri pe drumul național, mai ales pe înserat, dar forțăm și ne îndeplinim obiectivul.
Ne felicităm că am reușit și găsim rapid o cazare deloc scumpă, dar super cochetă și dăm jos jegul ultimelor zile, înainte de a ieși să mâncăm un lichiu ardelenesc cu prune (yummy-yummy).
Astea sunt zilele care mă fac să mă simt în viață. Sunt experiențele care te formează pe viitor. Când ești pus în situații dificile și trebuie să găsești soluții. Nu e nici mami, nici tati acolo, nici soția, nici prietenii să te salveze. Totul depinde de tine, e o provocare care vine cu satisfacții și independență când o iei în piept cu calm și o cucerești.
Ce-i viața fără riscuri? E ca pulsul în linie dreaptă. Ce-i bucuria, fără chin? E ca atunci când nu știi să apreciezi ce ai, până când nu mai ai. Ce-i viața fără aventură și noutate, dacă nu o existență mediocră, plictisitoare, irosită în rutină și în obsesia unei bule de siguranță care sufocă toată trăirea naturală a ființei umane.
Sufletul ne trage, în concedii, către mări, oceane, munți, păduri, vulcani și insule pentru că acolo ne locul, acolo unde e mai multă natură. Acolo-i fericirea, căci nu ne-am născut să trăim analitic ca niște furnici prizoniere într-un labirint fără ieșire.
Și unde-i poftă de viață e și riscul de a avea soarta lui Dedal. Oare ce-i mai de preț? O viață care se sfârsește arzând, în bătaia soarelui, la o intensitate pe care mulți nu o vor cunoaște niciodată? Ori o viață care se stinge în beznă, mecanică, sătulă de ea însăși, anostă și plină de regrete?
Somn.
Cu bicicleta pe urmele sașilor din Ardeal, Episodul 2, este AICI.
“When we were young, we walked into the sun”