Doamna Bovary. Gustave Flaubert

Doamna Bovary“, de Gustave Flaubert, pentru mine un roman al nefericirii și al nepotrivirii dintre doi oameni, în care Emma Bovary este victima propriei viziuni sau speranțe asupra vieții, nicidecum o scorpie care-i distruge viața soțului ei, interpretare pe care am văzut-o la alții.

Însă, o impresie pregnantă a fost și cea de deja-vu. Pentru cine a citit nuvela „Fericire de familie“, a lui Lev Tolstoi, acest deja-vu nu poate să nu aibă loc. O să detaliez asemănarea dintre cele două opere la final.

Revenind la „Doamna Bovary“, sar peste felul în care Emma și Charles ajung să se cunoască și să se căsătorească pentru a trece direct la dinamica dintre cei doi.

Emma, influențată de cărțile romantice cu care a crescut, caută noutatea, efervescența și eternitatea acelui sentiment al îndrăgostirii, acea infatuare care întotdeauna se transformă, în timp, într-o dragoste așezată, dar pe care nerealiștii îl deplâng, fără a înțelege că este doar o etapă care nu poate dura la nesfârșit. La fel și Emma, nu-și găsește locul în viața liniștită pe care o duce alături de Charles, simte că se irosește.

De cealaltă parte, soțul ei, Charles, de profesie medic, este un om obișnuit și simplu, căruia îi tihnește rutina și traiul lipsit de suprize și pasiuni la care tânjește Emma. Deci fix opusul ei.


Declicul, deja existent între cei doi, se aprofundează în timpul unei vizite pe care o fac în înalta societate. Emma, scăpată din rutina și plictiseala vieții de la țară, este copleșită de fastul și noutatea la care ia parte. După sfârșitul evenimentului și întoarcerea la țară, Emma continuă să se gândească la acel moment când a fost o „doamnă de lume”, așa cum i-ar fi plăcut mereu să fie.

Fără ca Charles să afle, Emma are parte de două aventuri în timpul cărora trage cu dinții de păstrarea sentimentului îndrăgostirii inițiale, care să-i facă inima să tresară și să-i dea impresia că trăiește intens, pe când cei doi bărbați se plictisesc destul de repede.

Dorința ei de a nu fi doar soția unui medic de țară o duce la cheltuieli excesive pentru tot felul de lucruri de lux, toate luate din bani împrumutați. Când creditorii îi bat la ușă, Emma realizează că nu s-a nenorocit doar pe ea, ci și pe Charles, care nu știa nimic despre aceste datorii.

Conștiința acestui dezastru o împinge către o măsură disperată, dar care arată tocmai faptul că realizează ce a făcut și că nu i-a fost indiferent ce consecințe vor avea acțiunile ei asupra lui Charles și a fiicei lor, Berthe.


Astfel, psihologia Emmei este mult mai complexă decât concluzia simplistă că și-a înșelat bărbatul și și-a băgat soțul și copilul în datorii, condamnându-i să renunțe la traiul de clasă mijlocie pentru unul de sărăcie.

Emma își dorea o viață pe care nu o putea avea, iar încercările ei de a o obține totuși au dus la ruinarea tuturor celor din jurul ei. Emma este un personaj tragic, în niciun caz unul machiavelic.


Doamna Bovary” poate fi considerat și drept un final alternativ pentru „Fericire de familie“, a lui Tolstoi. Am fost uimit să descopăr cât de multe asemănări există între cele două, până la un punct.

Cam la fel ca în „Doamna Bovary“, în „Fericire de familie“, soțul, Serghei, observă că tânăra lui soție, Masha, este tot mai atrasă de înalta societate și deplânge superficialitatea acesteia și faptul că nu apreciează toate avantajele unei vieți liniștite de familie în sânul naturii.

Totuși, Mashei i se permite să se piardă o vreme în acea lume sclipitoare la suprafață, dar putredă în miez, iar aceasta se întoarce la soțul ei, la țară, și încep, de comun acord, o viață armonioasă.

Emma Bovary, în comparație cu Masha, nu s-a vindecat niciodată de poleiala artificială a vieții de societate, iar asta a dus la decăderea ei și a familiei sale.


Dacă finalul din „Doamna Bovary” este plin de moarte, sărăcie, trădare și o nefericire amarnică, cel din „Fericire de familie” conține următorul paragraf, pe care l-am descoperit pentru prima dată în filmul „Into the wild” și care-mi este extrem de drag:

„I have lived through much, and now I think I have found what is needed for happiness. A quiet secluded life in the country, with the possibility of being useful to people to whom it is easy to do good, and who are not accustomed to have it done to them; then work which one hopes may be of some use; then rest, nature, books , music, love for one’s neighbor – such is my idea of happiness. And then, on top of all that, you for a mate, and children, perhaps – what more can the heart of a man desire?”


Doamna Bovary“, de Gustave Flaubert, este un roman foarte bun și în același timp o lecție; lecția de a trăi în acord cu tine.

Cartea lui Flaubert a cunoscut numeroase ecranizări, dar eu am ales versiunea din 2014.

Moscova – Petușki. Venedikt Erofeev

Moscova – Petușki“, de Venedikt Erofeev, o carte de care nu auzisem, dar pe care am ajuns să o cumpăr și implicit să o citesc după ce am tot văzut referințe la ea făcute de către cineva în mediul online. Referințe glorioase, se înțelege.

Ei bine, experiența mea n-a fost atât de glorioasă, poate și din cauza faptului că pe decursul sunt destul de multe momente de „fantastic”, din tagma realismului magic, concept care nu m-a atras niciodată, nici măcar la Eliade sau Garcia Marquez.

Ar fi nedrept să zic că momentele de realism magic, chiar dacă nu pe gustul meu, nu-și au rațiunea de a fi în această carte în care e vorba de un bețiv care ia trenul din Moscova spre Petușki, iar ele nu sunt decât fantasmele din mintea lui anesteziată de alcool.

Totuși, am găsit puține lucruri care să-mi stârnească interesul. Unul dintre ele, care, recunosc, mi-a plăcut destul de mult a fost portretul făcut relației dintre controlorul de tren și navetiștii obișnuiți ai liniei Moscova – Petușki.

Așa cum se întâmplă între oameni „omenoși”, care se cunosc și se văd în mod regulat, apare mica înțelegere. Nimeni din tren nu are bilet, toți cotizează cu o sumă modică la buzunarul controlorului.

Atunci când apare un străin care nu știe „mersul lucrurilor” și-i prezintă controlorului biletul regulamentar, este privit cu scârbă și dezaprobare atât de oficial, cât și de restul călătorilor.

Este o imagine pe care poate mulți dintre noi, care au mers măcar o dată pe o rută suburbană de navetiști, în România, au văzut-o și trăit-o.


Cât despre personajul principal, Venea, un alter-ego al autorului, este un bețiv care se duce în mod regulat în Petușki pentru a-și vizita familia, având valiza plină cu tot felul de sticle care să-l ajute să îndure drumul.

Chiar dacă poate fi considerat un arhetip cultural al rusului autentic, deci având o valoare mai mult decât literară, m-a plictisit destul de mult povestea lui și acțiunea în care este implicat, care adesea presupune tot felul de non-sensuri ce răsar din mintea unui om beat.


N-aș crede că aș recomanda cuiva vreodată „Moscova – Petușki“, însă servește totuși drept fereastră spre un mod de viață și spre anumite obiceiuri culturale. La finalul cărții, nu poți spune că ai ieșit în pierdere, ci mai degrabă că te-ai ales cu un strop de noutate.

Și poate că asta e tot ce contează și lucrul de bază pe care o carte ar trebui să ți-l ofere: expunerea la altceva, la ceva nou.

Marile speranțe. Charles Dickens

Marile speranțe“, de Charles Dickens. Pentru mine, cărțile lui Dickens, cele pe care le-am citit până acum, au fost una caldă, una rece.

Dacă „Oliver Twist” nu m-a încântat, „Poveste despre două orașe” a fost formidabilă, iar acum „Marile speranțe” – destul de slabă pentru aura unui roman semnat Dickens.


Cartea de față este povestea lui Pip, un orfan de crescut de sora lui, „cu propriile mele mâini”, insistă ea adesea, și peste care dă norocul de a fi finanțat de o persoană bogată, deși anonimă, care-i cere să plece la Londra pentru a deveni un gentleman. Astfel, Pip devine un tânăr cu „mari speranțe”.

Bineînțeles, așa cum se întâmplă adesea cu cei săraci care se trezesc, dintr-o dată, cu mai mulți bani decât ar fi visat, Pip nu doar că cheltuie tot ce are, dar intră chiar și-n datorii.

„Marile speranțe” nu sunt singura caracteristică a lui Pip, singurul său fir narativ. Dragostea pentru Estella, copila crescută de domnișoara Havisham, bătrâna și excentrica bogătașă din satul său natal, este și ea scoasă în față de autor.


Poate mai mult decât acțiunea romanului, destul de slabă de altfel, ce frapează este lipsa completă de ambiguitate a personajelor, sunt standard. Citisem despre asta înainte să mă apuc de carte, însă abia după ce am terminat lectura mi-am dat seama ce încercaseră toți acei oameni să zică.

Iar personajele sunt cam așa:

  • Pip este arhetipul tânărului în esență bun la suflet, care cheltuie tot ce are și care, când vin vorba de Joe, soțul surorii lui, își dă seama că nu l-a tratat cum s-ar fi cuvenit și, de unde fusese corupt de bani, se întoarce la puritatea inimii de dinainte de a avea bani.
  • Joe este tiparul celui pe care nu prea îl duce mintea, dar care are pâinea lui Dumnezeu în piept.
  • Sora lui Pip este guralivă și violentă, dar va pătimi pentru toate astea în ultimii ani de viață.
  • Domnișoara Havisham, femeia trădată în dragoste și care nu-și revine niciodată, dar care, spre final, se trezește la viață și-și redescoperă inima.
  • Estella, fata lipsită de afecțiune pentru alți oameni, dar care, spre final, lasă de înțeles că poate nu-i atât de stearpă emoțional pe cum a părut.
  • Abel Magwitch, pușcăriașul care se căiește pentru viața pe care a dus-o și caută să-și răscumpere păcatele prin facere de bine.
  • etc

Ei bine, iată, toate personajele joacă niște roluri extrem de clare: ori ești bun și deviezi puțin de la drum, iar apoi te întorci la bunătatea originală, ori ești rău, dar spre final descoperi bunătatea.

Finalul a fost inspirat însă, tocmai pentru că a oferit ceva ce toate personajele au fost incapabile să o facă: ambiguitate. Ultimele propoziții ale cărții nu-ți zic clar ce se întâmplă, ci te lasă să-ți imaginezi diferite posibile finaluri.


Marile speranțe” mi s-a părut, deci, o carte destul de slabă din perspectiva unei cărți scrise de marele Dickens, nu din perspectiva generală a tuturor cărților. E totuși o poveste de citit, fie și că este un clasic care complează sensul termenului „dickensian“, intrat în vocabularul limbii engleze.

De Charles Dickens am mai citit „Oliver Twist“, „Poveste despre două orașe“.

Cartea a avut parte de numeroase ecranizări, dar eu am ales filmul din 1946 și seria BBC în trei părți, din 2011.

Zuleiha deschide ochii. Guzel Iahina

Zuleiha deschide ochii“, de Guzel Iahina, una dintre cele mai lăudate cărți din ultimii ani, însă una care nu-și merită reputația. O părere subiectivă, desigur.

Dacă n-aș fi citit deloc lectură de gulag, cărți de non-ficțiune despre fenomenul concentraționar sovietic, poate că aș fi fost mai impresionat. Deși bazată pe o poveste reală, cartea lui Iahina este totuși o operă de ficțiune, iar asta se simte în scrisul ei. Se simte că nu a și trăit lucrurile pe care le povestește.

Prima jumătate a cărții mi-a plăcut foarte mult. Amplasată într-un sat din apropierea orașului Kazan (amintindu-mi de originile Evgheniei Ghinzburg), autoarea te introduce în lumea musulmanilor ruși din Tatarstan.

E o gură de aer proaspăt în literatura rusă, unde rușii get-beget sunt de obicei personajele principale. Rusia e fascinantă nu doar prin istoria și dimensiunea ei, ci și prin diversitate. Poate că nu mulți sunt conștienți că Federația Rusă, compusă din mai multe republici autonome, are pe teritoriul ei numeroase etnii turcice și musulmane, din Daghestan până în Cecenia și Tatarstan, iar apoi, mai în estul îndepărtat, populații mongoloide, precum în Buriatia.


Felul în care autoarea descrie viața Zuleihăi și traiul musulman mi s-a părut fascinant și extrem de bine scris, inclusiv partea în care sovieticii vin peste ei pentru a rechiziționa animalele și mâncarea, evenimente istorice de altfel.

De aici încolo, însă, mi se pare că Iahina ba a grăbit acțiunea, sărind niște etape care pot fi doar ghicite, ori a sălășluit prea mult asupra unui moment, cum ar fi traiul deportaților abandonați într-o zonă părăsită a Siberiei.

Povestea ulterioară de dragoste dintre Zuleiha și comandantul coloniei de deportați mi s-a părut și previzibilă, și clișeică, chiar dacă finalul nu a fost așa, finalul a fost ca prima jumătate a cărții, bun.


Zuleiha deschide ochii” este o carte de citit, pe care o recomand, chiar dacă nici pe aproape de laudele care i s-au adus. Mi-a plăcut ca, în timp ce o citeam, să văd prin ochiul minții imagini pe care mi le creasem citind Soljenițîn, Evghenia Ghinzburg, Anne Applebaum, Dostoievski, Anița Nandriș Cudla sau Svetlana Aleksievici.

Cele aproape 500 de pagini ar fi putut fi, cu lejeritate, la jumătate și nimic nu s-ar fi pierdut, ba chiar poate ar fi lipsit acele bucăți anoste, în care se simte că autoarea “trage de timp”.

Din ce am văzut, cartea a fost ecranizată într-o mini-serie rusească, însă n-am reușit încă să o găsesc pe nicăieri.

Ce-ar fi să nu ne mai prefacem? Jonathan Franzen

Ce-ar fi să nu ne mai prefacem? Să recunoaștem că nu putem opri catastrofa climatică“, de Jonathan Franzen, este o broșurică de vreo 50 de pagini, cu niște litere de-o șchioapă.

Cu un font obișnuit, probabil că ar fi avut vreo 25 de pagini. În orice caz, nu asta contează. Ținând cont de importanța subiectului, e chiar bine că e atât de scurtă, ar putea îndemna mai mulți oameni să o citească.

Pe scurt despre această carte scurtă, Franzen ne spune că lupta cu încălzirea globală este deja pierdută, chiar dacă extrema dreaptă susține că fenomentul climatic nu există, pe când abordarea extremei stângi este că dezastrul încă mai poate fi evitat.

Franzen zice că indiferent cu ce climatolog ne-am consulta, atâta timp cât nu este afiliat la vreun partid politic, vom afla că lupta e pierdută, că salvarea mai e posibilă doar în teorie, însă o teorie imposibil de pus în practică. Ar însemna ca fiecare țară din lume să-și reformeze întreaga economie în următorii zece ani, să renunțe la cărbune și la consumerism etc. Adică tot ce trebuia să se facă și nu s-a făcut în ultimii 30 de ani, ținând cont că oamenii de știință avertizează încă de prin anii ’70 asupra încălzirii globale.


Ei bine, această stare de fapt nu-i neapărat un motiv de disperare. Franzen zice că atunci când nu ne vom mai amăgi că mai putem evita total catastrofa și vom accepta că o încălzire de cel puțin două grade este inevitabilă, atunci vom putea lucra către a salva ce poate fi salvat, inclusiv biodiversitatea, distrusă în mare parte de extincțiile cauzate de om, și pentru a ne pregăti pentru viitoarele crize: secetă, migrații, colapsuri economice, inundații, incendii etc.


Când vine vorba de aspectul politic, Franzen se raportează la Statele Unite. Minciunile despre climă venind din ambele extreme sunt, în opinia lui, strâns legate de politică.

Dacă republicanii ar recunoaște că încălzirea globală e reală, ar trebui să-și abandoneze modul de viață complet nesustenabil. Dacă democrații ar recunoaște că lupta cu schimbările climatice e deja pierdută, și-ar pierde din electoratul de stânga, progresist sau ecologist.


În final, ceea ce propune Jonathan Franzen nu este fatalismul, să acceptăm că am pierdut și să stăm cu mâinile în sân, ci mai degrabă să fim realiști și să înțelegem că tot ce mai putem face este să limităm fenomenul și că doar prin acceptarea acestei realități vom putea să și luăm măsuri de reducere a dimensiunii dezastrului.

Altfel, dacă vom continua să credem în basmul mincinos că fenomentul poate fi evitat cu totul, ori că el nu există, nu doar că ne va prinde complet nepregătiți, dar vom pierde și tot ce-ar fi putut fi salvat.