Mai intai scuzele de rigoare: oricat de mult urasc sa scriu fara diacritice, tastatura externa refuza cu desavarsire sa le accepte, asa ca trebuie sa fie fara ele.
Si tot ca introducere, putin context despre Nepal. Cand am trecut din infernul indian in Nepal am simtit ca si cum am reinviat. O tara mult mai curata, cu o densitate mai mica de oameni, oameni amabili si sfiosi, care nu sar peste tine sa te sufoce. Nu sunt multi in lume care sa stie cum se spune Romania in limba romana (aici ar fi fost utile diacriticele), dar nepalezii stiu. De fiecare data cand spun Romania in engleza, ei imi raspund Romania in romana. Nu ar trebui sa fie neaparat surprinzator, tinand cont de cati nepalezi lucreaza in Romania, dar nu pot sa nu fiu surprins de fiecare data cand patesc asta. Am ajuns si noi, pe buna dreptate, sa fim sansa la o viata mai buna pentru altii, asa cum pentru romani au fost UK, Italia, Spania si asa mai departe.
Scopul principal in Nepal a fost/este Himalaya, asa ca la cateva zile de la intrarea in tara am luat un autobuz din Pokhara in Besi Sahar pentru o drumetie de 14 zile in jurul masivului Annapurna, urmand ca trecatoarea Thorung La sa fie cel mai inalt loc de pe traseu (5.416 metri). Practic, traseul e conceput in asa fel incat sa capeti altitudine treptat si prin ziua a zecea-unsprezecea, cand ajungi in trecatoare, sa fii aclimatizat. Suna simplu, dar nu e. Odata ce ai depasit Thorung La, urmeaza doar coborare, iar privelistea de pe partea sudica a masivului (unde e mult mai putina ploaie/umiditate) se transforma intr-un desert de piatra si praf.
Am tot ce-mi trebuie: haine de sub zero grade, sac de dormit cu limita de 2 grade, frontala, bete, folie de supravietuire, magneziu pentru crampe musculare, Diamox, filtru de apa etc. Sunt pregatit pentru aproape orice situatie, mai putin cutremure sau avalanse.
Autobuzul spre Besi Sahar, unde incepe traseul original (desi dupa constructia drumului multi aleg sa inceapa mult mai de sus si sa piarda o buna parte din frumusete) e un prilej de prima amaraciune. Desi se presupune a fi un autobuz doar pentru turisti, nepalezii intotdeauna opresc pe marginea drumului sa mai incarce niste localnici pe culoar, multi localnici. E un drum de pamat plin de gropi si ne zgaltaim ca si cum am fi niste rufe in uscator. O femeie cu o fetita in brate se chinuie sa ramana in echilibru pe culoar. Nimeni nu-i cedeaza locul. O mama cu un copil nu mai e ceva sfant in epoca curenta de inclusivitate si egalitate. Nimeni nu doreste sa o ofenseze, sa fie sexist, sa considere ca nu se poate descurca si asa. Ma uit spre ea, dar nu-mi prinde privirea si sunt prea multi oameni interpusi intre noi. La primul popas o intreb daca vrea locul meu. Da din cap confuza. Urcam, o instalez si io ma asez pe un scaunel pe culoar si din doi in doi metri am impresia ca ba ma duc pe spate, ba o sa dau cu nasul meu cel mare de podea.
In Besi Sahar e o caldura de te caci pe tine. Direct la urcus cu boarfele in spate si transpira ca un porc, dar odata ce treci raul pe podul suspendat galagia satului se estompeaza si incepi sa auzi sunetele junglei, pe langa copiii care te inconjoara si-ti cer ciocolata. Unul chiar mi se insurubeaza de un picior si ma strange ca si cum as fi ma-sa.
Printre terasele de orez, alti copii care joaca fotbal striga ,,Namaste”. ,,Namaste” raspund si ma uit la ei ca la strafulgerare din trecut. Nu au tehnologie, nu au bani de computere si internet, asa ca nu le ramane decat sa se zbantuie pe afara, asa cum faceam si noi. Si chiar daca este una dintre temele asa-zisului conflict dintre generatii, mi se pare obiectiv valabil ca experienta noastra a fost mai buna: exista mai multa valoare in a explora lumea naturala *din care faci parte*, fie prin joaca sau cand ne plimbam de nebuni prin oras, fara tinta, decat sa stai intre patru pereti cu ochii-n ecran. Suntem construiti pentru a fi afara, nu inauntru.
Drumetia din prima zi e scurta, doar pana-n Ngadi. Marea parte a zilei s-a consumat cu autobuzul de sase ore pentru cei 106 kilometri dintre Pokhara si Besi Sahar. Ma opresc la o cazare, unde ma angajez sa mananc, iar astfel camera e gratis. Asta e traditia in muntii nepalezi: camera e de obicei gratuita, atat timp cat mananci la restaurantul lor. Banii se fac in principal din mancare, nu din cei cativa euro (sute de rupii) pe care i-ar putea lua pe camera, cu riscul ca tu sa mergi sa halesti in alta parte.
Dimineata, inca cuprins de senzatia de bucurie de a fi scapat de India, doamna de la cazare decied sa-mi arate ca nicio tara nu duce lipsa de uscaciuni. In timp ce-mi beam ceaiul cu lapte (e preferabil, nepalezii nu stiu sa faca cafea, care oricum e mizeria aia instanta, dar ceaiul negru cu lapte e traditional, bun si are si cafeina), vine cu o radiografie la mine si-mi zice ca barba-su’ are piciorul rupt si e-n spital si e greu cu banii si asa mai departe. Din cate stiu eu, radiografia putea fi a unei capre. Am dat din cap si mi-am organizat plecarea mai repede decat planificasem. Doamna imi spusese ca are rude care-s la munca in Romania, dar n-a avut mila de mine sa nu ma-ncerce. Ori poate chiar era adevarata povestea, dar, bineinteles, singura dovada de care dispuneam era cuvantul ei, iar experienta mea din diverse parti ale lumii ma indeamna mai degraba la scepticism.
Tot mai sus pe poteca (in ciuda constructiei drumului exista o poteca care-l evita in mare parte) simt cum mi se formeaza cateva basici, asa ca ma opresc cam o data la fiecare ora ca sa-mi scot bocancii si sa las picioarele si ciorapii sa se usuce cat de cat. Sunt pauze bune si pentru a asculta toata viata care freamata si ciripeste in padure, pentru a privi gigantii inzapeziti care se vad in departare si spre care te indrepti. Aici e Himalaya, terenul de joaca al celor mai legendare nume din istoria alpinismului, ale caror carti (cum ar fi ,,Annapurna” lui Maurice Herzog) le citeai in pat spunand ,,vreau si io”.
Satele din muntii nepalezi sunt modeste, in mare parte din piatra, dar ingrijite. Se poate vedea clar ca desi oamenii nu au multe mijloace, ordinea si curatenia sunt prioritare. Caprele, vacile, caii si magarusi sunt prezente in aproape fiecare sat. Mijlocul principal de a castiga un ban e turismul: fie prin pensiuni (teahouses) sau restaurante. Dintr-un anumit punct de vedere, e o drumetie mai usoara decat, de exemplu, creasta Fagarasului. Nu trebuie sa-ti cari mancarea, cortul, butelia de gaz etc cu tine. Treci tot timpul prin sate unde poti gasi un pat si mancare. Este totusi o drumetie infinit mai grea cand iei in calcul altitudinea, temperatura si durata (distanta).
In drum spre Jagat, observ agitatie in copaci. Ma apropii cu atentie si dau peste un grup de maimute cu fata alba (Nepal grey langur), cum n-am mai vazut niciodata. Spre diferenta de restul maimutelor din restul tarilor, astea nu par obisnuite cu oamenii, asa ca o rup la fuga imediat ce ma miros.
Trag adanc aer in piept. Nu, nu ma sufoc inca. Sunt doar pe la vreo o mie si ceva de metri. Altceva imi gadila simturile: mirosul de balega de vaca si de cal, mirosul capitelor de fan, mirosul grajdurilor. Miroase a naturalete.
Din Bagarchhap simt ca muschii au inteles ce trebuie sa faca si ca e cale lunga. Primele doua zile au fost de adaptare si de reprosuri, dar acum pare ca s-au inhamat la treaba, asa ca diii, murgule, la deal!
Stau in camera comuna, langa cuptor, si tremur. Fata de la cazare ma intreaba daca vreau sa bage niste lemn, dar refuz din rusine. Ar trebui sa consume lemne doar pentru mine. Asta e una din partile bune la a incepe traseul din Besi Sahar, pe cand altii o fac din Chame, Tal sau chiar Manang: nu e aproape nimeni, poteca, padurea, privilestea, linistea, toate iti apartin doar tie. La fel si frigul, cand zici ca ,,ah, nu e nevoie sa puneti lemne, nu e asa de rau”. Nu-mi ramane decat sa casc gura la altarul hinduso/budist.
Sa speram ca a devenit suficient de frig si pentru a evita intalnirea cu alte lighioane de acest fel. Nu stiu ce fel de ,,paiangan” e, dar vreau sa-l uit cat mai repede cu putinta.
La plecare spre Chame, fata de la cazare imi daruieste doua banane si un mar. Poate nu suna a mult, dar fructele sunt la mare pret la altitudine si vitaminizarea sufera intr-o drumetie atat de lunga.
Din nefericire, o bucata din traseu merge pe drumul de piatra pe care il folosesc jeep-urile, asa ca o data la jumatate de ora primesc cate o doza de praf si benzina Euro -50 direct in mecla. Pun buff-ul ca sa ma protejez, dar cred ca doar ma amagesc. Renunt sa halesc dal bhat (in principal orez cu linte fiarta, masa traditionala in Nepal). La fel de traditional este sa fii intrebat daca mai vrei orez sau linte, ori ambele, dupa ce ai terminat. Gratis. Se presupune ce gazda trebuie sa-ti umple farfuria iar si iar, pana cand te saturi. E o mancare buna, dar de doua ori pe zi timp de cateva zile e prea mult.
Peste tot dai peste hamali (porteri). Spate ieftin la bataie. Desi este metoda traditionala de transport in Himalaya (practicata si acum, in prezenta drumului), este folosita si de strainii prea lenesi sa-si care boarfele in susul muntelui si prefera sa plateasca un hamal care sa le care, iar ei sa zburde cu un ghiozdanas.
Mi-e greu sa-mi ascund antipatia pentru acesti oameni, a caror scuza convenabila e ca ajuta economia locala. Da, sigur. Nu e vorba de lene, ci de ajutor. Desi exista adevar in faptul ca localnicii sunt platiti pentru asta, e doar o consecinta a lenei strainilor, nu o motivatie. In acelasi timp, nu pot sa nu spun ca toti oamenii care se folosesc de hamali nu merita sa fie acolo si nu merita toate locurile in care ajung, atata timp cat nu ajung doar folosindu-se de propriile puteri.
Experienta este si ea cu totul alta. Una e sa te blestemi ca ai luat perechea aia de sosete in plus, pe care o cari in spate, si sa tragi de tine, sa te ambitionezi, sa te chinui, sa ai parte de lucruri care construiesc caracterul, si alta sa ai carti fizice de 1.000 de pagini cu tine, ca le cara hamalul si tu zburzi ca o caprioara pe poteca cu doua kilograme in spate. Dar cine stie, or avea si ei vreun varf necucerit de urcat si au tone de echipament care nu pot fi transportate decat folosind hamali.
Ajung in Chame si o fata de la o pensiune ma-ntreaba de camera. Zic nu, vreau sa explorez satul putin, sa vad daca gasesc ceva mai frumusel. Fac doi pasi si simt o mica baltoaca in talpa piciorului drept. Tocmai mi-a explodat o batatura care se ingrasa de vreo doua zile. Incerc sa fac cativa pasi, dar fiecare dintre ei e ca un pumnal in vintre. Ma-ntorc spre fata si-i spun ca da, vreau camera.
Pokhara, Nepal, 19 aprilie 2024