Persepolis 1+2. Marjane Satrapi

Persepolis” și „Persepolis 2“, de Marjane Satrapi, două romane grafice în care autoarea își povestește copilăria din Iran, oferind contextul istoric al Revoluției Islamice și al războiului dintre Irak și Iran, dar și plecarea ei la studii în Austria.

Prima carte tratează în principal copilăria lui Marjane Satrapi în noua lume islamică, urmare a detronării ultimului șah și, implicit, prăbușirea monarhiei.

Autoarea detaliază extremismul religios care a cuprins societatea iraniană, extremism care a frizat absurdul. Două povești am reținut în sensul ăsta:

  1. Când, studentă la arte, i se spune ca, atunci când desenează un portret, să nu se mai uite la bărbatul pe care îl are în față drept model.
  2. Când aleargă după un autobuz, iar gărzile islamice o opresc și îi spun să nu mai fugă, pentru că asta îi evidențiază fundul și e imoral.

Familia ei, una de intelectuali din clasa mijlocie, se revoltă pe ascuns împotriva noului regim islamic prin participarea la petrecerii și consumul de băuturi alcoolice, ambele interzise.

Nu lipsesc detaliile despre război și rezistența eroică a iranienilor în fața conflictului declanșat de Saddam. Pentru a scăpa de război și pentru a-și continuat studiile, Marjane este trimisă în Austria.


Cartea a doua este despre greutatea ei de a se adapta la o nouă cultură, cu o nouă limbă, și felul în care degenerează prin consumul de droguri și tot felul de relații.

Prăbușindu-se tot mai mult într-un fel de auto-distrugere, Marjane se întoarce în Iran, unde află toate ororile de război pe care le-a ratat în ultimii patru ani pe care i-a petrecut în Viena.

Depresia cu care se întoarce din Austria o face să încerce să se sinucidă, de două ori, dar apoi alege să trăiască. Se căsătorește, divorțează și apoi se mută în Paris.


Cele două romane grafice sunt interesante nu doar din perspectivă istorică, dar și grație felului în care sunt compuse. Umorul este o prezență constantă, care ajută să mai descrețească fruntea de la conținutul dramatic.


După primul roman, „Persepolis“, s-a făcut și un film animat, în 2007.

Pe tema fenomene sociale/povești din lumea musulmană am mai citit „Nojoud, divorțată la 10 ani”, de Nojoud Ali, „Eu sunt Malala“, de Malala Yousafzai, „Am fost sclava Daesh“, de Jinan, „În pielea unei jihadiste“, de Anna Erelle.

Gulag: A history. Anne Applebaum

Gulag. A history“, de Anne Applebaum. O carte care, din câte știu, nu a fost tradusă în limba română, dar care, ținând cont de istoria recentă a României, ar fi trebuit/ar trebui.

În prefața cărții, Applebaum analizează, printre altele, tendința lumii vestice de a fi mai interesată de crimele naziste, decât de cele sovietice, spunând că occidentalii nu vor să își asume că Aliații au luptat împotriva unui monstru alături de un alt monstru.

Din acest punct de vedere, Applebaum intră într-o fină psihologie comportamentală. Ea spune că pe când un turist nu ar cumpăra niciodată o broșă cu o svastică de pus în piept, când vine vorba de una cu secera și ciocanul o face cu zâmbetul pe buze.

Aceeași meteahnă e invocată de autoare și când vine vorba de Holodomor, genocid în mare parte necunoscut, în comparație cu nazismul, deși a dus la moartea mult mai multor oameni decât evreii uciși de regimul hitlerist.

Când vine vorba de indivizi, Applebaum îi pune față în față, comparativ, pe Heidegger și Sartre, spunând că pe când reputația primului a suferit din cauză că a susținut nazismul, cel din urmă, fan al stalinismului, nu a fost la fel de atacat.

Personal, eu aș adăuga că indiferența vestică față de crimele sovietice, în comparație cu cele naziste, este și din cauză că occidentalii nu au fost atacați de URSS, pe când Hitler i-a invadat. Sigur, a existat Războiul Rece, dar a fost 1) în mare parte un război la distanță, 2) suficient pentru ca vesticii să se teamă de URSS, dar nu să și înțeleagă ce e URSS.


„In Stalin’s Soviet Union, the difference between life inside and life outside the barbed wire was not fundamental, but rather a question of degree. Perhaps for that reason, the Gulag has often been described as the quintessential expression of the Soviet system. Even in prison-camp slang, the world outside the barbed wire was not referred to as “freedom,” but as the bolshaya zona, the “big prison zone,” larger and less deadly than the “small zone” of the camp, but no more human—and certainly no more humane”.


Tot în prefața scrisă de autoare, am dat peste o frază esențială, o frază pe cât de simplă, pe atât de edificatoare

„Most people from Nazi and Soviet gulags were arrested not for what they’ve done, but for who they were. A common practice for totalitarian regimes.”

Când vine vorba de ură, așa cum putem vedea și-n zilele noastre, de obicei este îndreptată împotriva a cine/ce este un om, nu împotriva a ceea ce face un om. Dacă ești țigan, arab, musulman, femeie, ateu, progresist, negru, homosexual etc, este suficient. Ești atacabil pentru cine și ce ești, nu din cauza a ce faci.


Descriind etapele de deportări în gulagurile sovietice, Applebaum menționează că deținuții politici erau mai rău văzuți chiar și decât hoții, violatorii sau criminalii.

După anii ’30, deținuții și deportații politici au fost clasificați drept inamici ai poporului, deci nu mai puteau fi în același timp și stahanoviți, ci doar shock-workers.


De menționat că Applebaum a spus că nu a dorit ca această carte să fie una despre experiența de a fi în gulag, pentru asta există Soljenițîn, ci una de analiză, de istorie.

Cu toate astea, există numeroase mărturii ale celor care au suferit de pe urma gulagului, iar mărturiile lor ne pot ajuta să înțelegem cât de importante sunt lucrurile pe care le luăm de-a gata.

O femeie care fusese închisă ani de zile în celebra închisoare Lubianka din Moscova povestește că a fost deportată într-un lagăr din Siberia și, când a trecut pe porțile lui, a ridicat mâinile în aer, bucurându-se de tot spațiul din jurul ei, și apoi și-a băgat mâinile prin țărână. Spațiu, aer și pământ, ce nu mai văzuse de ani de zile. Iar acolo, în fundul Siberiei, între garduri de sârmă, s-a simțit fericită.


Fiecare capitol al cărții tratează un subiect anume; de la prostituție la găști, la metode de supraviețuire, la moarte, la evadare.

Evadarea era considerată a fi imposibilă, iar din cauza asta deținuții din Siberia erau destul de liberi să se plimbe prin jurul lagărului. De fapt, nu evadarea era imposibilă, ci supraviețuirea. Era foarte ușor să evadezi, dar apoi te trezeai într-un pustiu de alb, fără mâncare, fără haine potrivite, fără nimic.

Totuși, au existat destule tentative de a scăpa. Se întâmpla adesea ca doi criminali să plănuiască o evadare și să-l invite și pe al treilea să fugă cu ei. Ce nu știa al treilea era că avea să servească pe post de mâncare ambulantă, care se cară singură.

După câteva zile, cel desemnat, fără să știe, drept cină era ucis, iar ceilalți doi îl mâncau și-și făceau provizii de hrană.


Ar mai fi multe de scris despre cartea asta, o carte densă, despre un subiect extrem de complex. „Gulag. A history” este o lectură captivantă, dureroasă, dar și revelatoare. Se știe că durerea mistuie, dar din ea răsare și înțelegerea, și empatia, și dorința de a nu repeta istoria.


PS: De menționat că URSS nu a fost prima sau singura țară care să apeleze la deportarea/izolarea „elementelor” nedorite. Rusia țaristă apela la metoda asta dinainte de venirea lui Lenin și Stalin la putere.

De asemenea, să nu uităm cum a luat naștere Australia, cunoscută drept colonia penitenciară a Imperiului Britanic.


Pe tema gulag/lagăr/poliție secretă am mai citit „Stasiland“, de Anna Funder, „Drumul din Kolîma“, de Nicholas Werth, „Kempeitai. Gestapoul japonez“, de Mark Felton, „O zi din viața lui Ivan Denisovici“, de Aleksandr Soljenițîn, „Amintiri din casa morților“, de Feodor Dostoievski.

Trilogia „Oedip”. Sofocle

Trilogia „Oedip“, adică cele trei piese de teatru ale seriei scrise de Sofocle: „Oedip rege” „Oedip la Colonos” și „Antigona“.

Ca orice om, știam că Freud luase numele „Complexului Oedip” din piesele lui Sofocle și știam în mare care-i povestea, însă nu apucasem să mă dumiresc exact care-i povestea, așa că am citit-o.

Cele trei piese ale lui Sofocle care formează ciclul Oedip nu sunt doar piese de teatru, ci și poeme, poeme cu o rimă atât de bună cum doar la Pușkin am mai văzut, în „Eugene Onegin.

„In this land, said the god; „who seeks shall find;

Who sits with folded hands or sleeps is blind.”


Prima piesă, „Oedip rege“, ni-l prezintă pe Oedip, rege al Tebei, care-l caută pe ucigașul regelui de dinaintea lui, fără să știe că el însuși este ucigașul, că fusese blestemat de zei să-și ucidă tatăl și să căsătorească cu mama lui, Iocasta.

Tatăl lui Oedip știa de profeție și din această cauză îl abandonase, bebeluș fiind, pe câmp să moară, dar copilul fusese salvat de un cioban și crescut de regele Corintului ca pe propriul său fiu.

După o serie de întâmplări, Oedip află că el este cel responsabil și cel blestemat de zei, astfel că pleacă în exil.


În a doua piesă, „Oedip la Colonus“, îl regăsim pe Oedip exilat, orb, după ce și-a scos ochii, lovit de oroarea că și-a ucis tatăl și a procreat cu propria mamă. Fostul rege nu este singur, ci sprijinit de Antigona, una dintre cele două fiice ale sale, care a ales să-i fie alături.

Pe decursul acestei piese, se face o diferență filosofică importantă între acțiune și voință. Oedip se plânge că într-adevăr a comis o mare oroare, dar că totul a fost voia zeilor, ci nu a lui, el neștiind ce face. În acest context, Oedip nu se consideră intrinsec vinovat, ci doar un vehicul al blestemului divin.

Între timp, cei doi fii ai lui Oedip, Polinike și Eteocle, s-au luptat pentru tronul Tebei, iar primul a fost alungat din țară, însă a venit la Oedip să-i ceară binecuvântarea pentru a-i reuși atacul pe care-l planifica.

Oedip primește protecția lui Tezeu, regele Atenei, și viața sa se sfârșește, fiind răpit de un zeu.


A treia și ultima piesă, „Antigona“, ne-o prezintă pe aceasta rămasă singură. Între timp, Polinike și Eteocle au murit luptând fiecare împotriva celuilalt, iar pe tronul Tebei șade acum Creon, fratele soției/mamei lui Oedip.

Creon refuză ca Polinike să fie înmormântat în pământul Tebei și-i lasă corpul expus drept avertisment pentru oricine ar îndrăzni să atace țara. Antigona încalcă edictul dat de Creon și-și îngroapă fratele, fiind apoi aruncată în spatele gratiilor.

Tragedia, însă, nu se termină aici. Antigona se spânzură în închisoare, Hemon, fiul lui Creon, care era logodnicul ei, este găsit mort la picioarele fetei, iar Euridice, soția lui Creon, aflând că fiul ei s-a sinucis, se omoară blestemându-și bărbatul.


Alte piese de teatru pe care le-am citit sunt „Avarul”, „Bolnavul închipuit” și „Mizantropul”, de Moliere, „Livada cu vișini”, „Trei surori”, „Pescărușul” și „Unchiul Vanea”, de Anton Cehov.

Dragostea nu moare. Maitreyi Devi

Dragostea nu moare“, de Maitreyi Devi, adică romanul prin care Maitreyi, eroina lui Mircea Eliade din „Maitreyi“, răspunde afirmațiilor pe care acesta le făcuse în cartea sa.

Povestea de dragoste dintre scriitorul român și Maitreiy, fiica învățatului din India la care Eliade a stat o vreme, este o parte importantă a literaturii române de zeci și zeci de ani, însă puțini au căutat sau știu că există o carte și cu punctul ei de vedere.

În anii ’70, bătrână și căsătorită, Maitreyi revede prin ochiul tinereții întâlnirea/dragostea/conflictele pe care le-a avut cu Mircea Eliade, el având pe atunci 23 de ani, iar ea 16, care în carte poartă pseudonimul de Mircea Euclid.

După zeci de ani în care a ignorat că Eliade a scris o carte despre ea, decide să afle despre ce este și se declară dezamăgită când se lovește de minciunile spuse de român.


Maitreyi consideră că Eliade i-a stricat renumele prin fanteziile scrise în romanul său. E adevărat că cei doi s-au iubit, dar nu în modul erotic descris de român.

Scuza pe care un prieten de-al lui Eliade a invocat-o a fost că acesta a suferit atât de mult în urma despărțirii de Maitreyi încât s-a refugiat în fantezie, însă ar fi fost mai potrivit să nu folosească numele ei, dacă tot avea să distorsioneze adevărul.


Pe decursul paginilor, Maitreyi lasă de înțeles că oricât de mult studia Eliade cultura indiană, nu pricepea obiceiurile și tradițiile locale, motiv pentru care nu înțelegea că ea nu-i putea da tot ce el își dorea.

Trei scrisori i-a trimis Maitreyi, de-a lungul a 40 de ani, după despărțire, și toate fără răspuns, deși și el i-a trimis câteva la început, neprimind răspuns din cauză că acestea nu au ajuns la ea, fiind păstrate de intermediarul care trebuia să le ducă mai departe.


Povestea se termină cu Maitreyi mergând în SUA, în Chicago, unde Eliade era profesor universitar, pentru a-l vedea o ultimă dată. Când intră în biblioteca lui, Eliade nu vrea nici măcar să o privească. Este detașat de lume și de tot.


Dacă până să ajung la finalul cărții mi se părea că Eliade a fost cam porc, ultimele pagini îți arată că povestea a fost mai complicată decât părea la început și că fiecare dintre ei a avut parte de niște ghinioane care l-au făcut pe celălalt să se simtă nedreptățit.

Un lucru, totuși, mi se pare incorect și nu pot să fiu de acord cu el. Dacă tot s-a refugiat în fantezie, Eliade ar fi trebuit să nu dea de înțeles în cartea sa că este vorba de Maitreyi, să nu-i pună niște minciuni în cârcă, mai ales dacă tot studiase cultura indiană și știa cât de mult cântăresc reputația/castitatea/orânduirea socială rigidă din țara ei.

Geamantanul Hanei. Karen Levine

Geamantanul Hanei“, de Karen Levine. După cărticica (112 de pagini) asta, am rămas cu un nou cuvânt în vocabular, cuvânt care exprimă o tristețe și o neputință fără margini: „waisenkind”. (orfan)

Asta scria pe geamantanul cu care Hana Brady a ajuns în lagărul Theresienstadt, după ce părinții ei, pe rând, au fost reținuți, iar apoi la Auschwitz, unde, la vârsta de doar 13 ani, a murit gazată de naziști.

Povestea Hanei a ieșit la suprafață după ce o profesoară din Japonia, Fumiko, a început să le predea elevilor lecții despre genocidul comis de naziști. Pentru a spori legătura dintre istoria genocidului și copiii cărora le povestea de el, Fumiko a împrumutat un geamantan de la Auschwitz pentru a-l prezenta elevilor.

Pe respectivul geamantan era scris „waisenkind”, numele Hanei Brady și data ei de naștere.

Fumiko a început să sape pentru a afla cine a fost Hana Brady și a reușit să dea de urmă fratelui ei. Acesta fusese trimis cu Hana la Auschwitz, însă a reușit să supraviețuiească muncind.

Bărbatul, care acum locuiește în Canada, a umplut spațiile lipse și le-a povestit elevilor lui Fumiko cine a fost sora lui, Hana Brady.


Geamantanul Hanei” s-a transformat și într-un documentar despre Hana Brady.

De asemenea, mai există o poveste cu o fetiță, pe nume Rutka Laskier, oarecum asemănătoare cu cea a Hanei Brady, care a scris un jurnal despre întâmplările vremii, comparat adesea cu cel al lui Anne Frank.

Pe tema Holocaustului am mai citit „Jurnalul“, de Anne Frank, „Noaptea“, de Elie Wiesel, „Mai este oare acesta un om?“, de Primo Levi, „Omul în căutarea sensului vieții“, de Viktor Frankl, „Despăgubirea“, de Peter Herzog, „Un băiat pe lista lui Schindler“, de Leon Leyson, „Frânturi dintr-o viață – Drumul la și de la Auschwitz“, de Hedi Fried.