Scrisoare pentru Anonima. Annapurna, Partea I

Mai intai scuzele de rigoare: oricat de mult urasc sa scriu fara diacritice, tastatura externa refuza cu desavarsire sa le accepte, asa ca trebuie sa fie fara ele.

Si tot ca introducere, putin context despre Nepal. Cand am trecut din infernul indian in Nepal am simtit ca si cum am reinviat. O tara mult mai curata, cu o densitate mai mica de oameni, oameni amabili si sfiosi, care nu sar peste tine sa te sufoce. Nu sunt multi in lume care sa stie cum se spune Romania in limba romana (aici ar fi fost utile diacriticele), dar nepalezii stiu. De fiecare data cand spun Romania in engleza, ei imi raspund Romania in romana. Nu ar trebui sa fie neaparat surprinzator, tinand cont de cati nepalezi lucreaza in Romania, dar nu pot sa nu fiu surprins de fiecare data cand patesc asta. Am ajuns si noi, pe buna dreptate, sa fim sansa la o viata mai buna pentru altii, asa cum pentru romani au fost UK, Italia, Spania si asa mai departe.

Scopul principal in Nepal a fost/este Himalaya, asa ca la cateva zile de la intrarea in tara am luat un autobuz din Pokhara in Besi Sahar pentru o drumetie de 14 zile in jurul masivului Annapurna, urmand ca trecatoarea Thorung La sa fie cel mai inalt loc de pe traseu (5.416 metri). Practic, traseul e conceput in asa fel incat sa capeti altitudine treptat si prin ziua a zecea-unsprezecea, cand ajungi in trecatoare, sa fii aclimatizat. Suna simplu, dar nu e. Odata ce ai depasit Thorung La, urmeaza doar coborare, iar privelistea de pe partea sudica a masivului (unde e mult mai putina ploaie/umiditate) se transforma intr-un desert de piatra si praf.

Am tot ce-mi trebuie: haine de sub zero grade, sac de dormit cu limita de 2 grade, frontala, bete, folie de supravietuire, magneziu pentru crampe musculare, Diamox, filtru de apa etc. Sunt pregatit pentru aproape orice situatie, mai putin cutremure sau avalanse.


Autobuzul spre Besi Sahar, unde incepe traseul original (desi dupa constructia drumului multi aleg sa inceapa mult mai de sus si sa piarda o buna parte din frumusete) e un prilej de prima amaraciune. Desi se presupune a fi un autobuz doar pentru turisti, nepalezii intotdeauna opresc pe marginea drumului sa mai incarce niste localnici pe culoar, multi localnici. E un drum de pamat plin de gropi si ne zgaltaim ca si cum am fi niste rufe in uscator. O femeie cu o fetita in brate se chinuie sa ramana in echilibru pe culoar. Nimeni nu-i cedeaza locul. O mama cu un copil nu mai e ceva sfant in epoca curenta de inclusivitate si egalitate. Nimeni nu doreste sa o ofenseze, sa fie sexist, sa considere ca nu se poate descurca si asa. Ma uit spre ea, dar nu-mi prinde privirea si sunt prea multi oameni interpusi intre noi. La primul popas o intreb daca vrea locul meu. Da din cap confuza. Urcam, o instalez si io ma asez pe un scaunel pe culoar si din doi in doi metri am impresia ca ba ma duc pe spate, ba o sa dau cu nasul meu cel mare de podea.

In Besi Sahar e o caldura de te caci pe tine. Direct la urcus cu boarfele in spate si transpira ca un porc, dar odata ce treci raul pe podul suspendat galagia satului se estompeaza si incepi sa auzi sunetele junglei, pe langa copiii care te inconjoara si-ti cer ciocolata. Unul chiar mi se insurubeaza de un picior si ma strange ca si cum as fi ma-sa.

Printre terasele de orez, alti copii care joaca fotbal striga ,,Namaste”. ,,Namaste” raspund si ma uit la ei ca la strafulgerare din trecut. Nu au tehnologie, nu au bani de computere si internet, asa ca nu le ramane decat sa se zbantuie pe afara, asa cum faceam si noi. Si chiar daca este una dintre temele asa-zisului conflict dintre generatii, mi se pare obiectiv valabil ca experienta noastra a fost mai buna: exista mai multa valoare in a explora lumea naturala *din care faci parte*, fie prin joaca sau cand ne plimbam de nebuni prin oras, fara tinta, decat sa stai intre patru pereti cu ochii-n ecran. Suntem construiti pentru a fi afara, nu inauntru.

Drumetia din prima zi e scurta, doar pana-n Ngadi. Marea parte a zilei s-a consumat cu autobuzul de sase ore pentru cei 106 kilometri dintre Pokhara si Besi Sahar. Ma opresc la o cazare, unde ma angajez sa mananc, iar astfel camera e gratis. Asta e traditia in muntii nepalezi: camera e de obicei gratuita, atat timp cat mananci la restaurantul lor. Banii se fac in principal din mancare, nu din cei cativa euro (sute de rupii) pe care i-ar putea lua pe camera, cu riscul ca tu sa mergi sa halesti in alta parte.

Dimineata, inca cuprins de senzatia de bucurie de a fi scapat de India, doamna de la cazare decied sa-mi arate ca nicio tara nu duce lipsa de uscaciuni. In timp ce-mi beam ceaiul cu lapte (e preferabil, nepalezii nu stiu sa faca cafea, care oricum e mizeria aia instanta, dar ceaiul negru cu lapte e traditional, bun si are si cafeina), vine cu o radiografie la mine si-mi zice ca barba-su’ are piciorul rupt si e-n spital si e greu cu banii si asa mai departe. Din cate stiu eu, radiografia putea fi a unei capre. Am dat din cap si mi-am organizat plecarea mai repede decat planificasem. Doamna imi spusese ca are rude care-s la munca in Romania, dar n-a avut mila de mine sa nu ma-ncerce. Ori poate chiar era adevarata povestea, dar, bineinteles, singura dovada de care dispuneam era cuvantul ei, iar experienta mea din diverse parti ale lumii ma indeamna mai degraba la scepticism.

Tot mai sus pe poteca (in ciuda constructiei drumului exista o poteca care-l evita in mare parte) simt cum mi se formeaza cateva basici, asa ca ma opresc cam o data la fiecare ora ca sa-mi scot bocancii si sa las picioarele si ciorapii sa se usuce cat de cat. Sunt pauze bune si pentru a asculta toata viata care freamata si ciripeste in padure, pentru a privi gigantii inzapeziti care se vad in departare si spre care te indrepti. Aici e Himalaya, terenul de joaca al celor mai legendare nume din istoria alpinismului, ale caror carti (cum ar fi ,,Annapurna” lui Maurice Herzog) le citeai in pat spunand ,,vreau si io”.

Satele din muntii nepalezi sunt modeste, in mare parte din piatra, dar ingrijite. Se poate vedea clar ca desi oamenii nu au multe mijloace, ordinea si curatenia sunt prioritare. Caprele, vacile, caii si magarusi sunt prezente in aproape fiecare sat. Mijlocul principal de a castiga un ban e turismul: fie prin pensiuni (teahouses) sau restaurante. Dintr-un anumit punct de vedere, e o drumetie mai usoara decat, de exemplu, creasta Fagarasului. Nu trebuie sa-ti cari mancarea, cortul, butelia de gaz etc cu tine. Treci tot timpul prin sate unde poti gasi un pat si mancare. Este totusi o drumetie infinit mai grea cand iei in calcul altitudinea, temperatura si durata (distanta).


In drum spre Jagat, observ agitatie in copaci. Ma apropii cu atentie si dau peste un grup de maimute cu fata alba (Nepal grey langur), cum n-am mai vazut niciodata. Spre diferenta de restul maimutelor din restul tarilor, astea nu par obisnuite cu oamenii, asa ca o rup la fuga imediat ce ma miros.

Trag adanc aer in piept. Nu, nu ma sufoc inca. Sunt doar pe la vreo o mie si ceva de metri. Altceva imi gadila simturile: mirosul de balega de vaca si de cal, mirosul capitelor de fan, mirosul grajdurilor. Miroase a naturalete.


Din Bagarchhap simt ca muschii au inteles ce trebuie sa faca si ca e cale lunga. Primele doua zile au fost de adaptare si de reprosuri, dar acum pare ca s-au inhamat la treaba, asa ca diii, murgule, la deal!

Stau in camera comuna, langa cuptor, si tremur. Fata de la cazare ma intreaba daca vreau sa bage niste lemn, dar refuz din rusine. Ar trebui sa consume lemne doar pentru mine. Asta e una din partile bune la a incepe traseul din Besi Sahar, pe cand altii o fac din Chame, Tal sau chiar Manang: nu e aproape nimeni, poteca, padurea, privilestea, linistea, toate iti apartin doar tie. La fel si frigul, cand zici ca ,,ah, nu e nevoie sa puneti lemne, nu e asa de rau”. Nu-mi ramane decat sa casc gura la altarul hinduso/budist.

Sa speram ca a devenit suficient de frig si pentru a evita intalnirea cu alte lighioane de acest fel. Nu stiu ce fel de ,,paiangan” e, dar vreau sa-l uit cat mai repede cu putinta.

La plecare spre Chame, fata de la cazare imi daruieste doua banane si un mar. Poate nu suna a mult, dar fructele sunt la mare pret la altitudine si vitaminizarea sufera intr-o drumetie atat de lunga.

Din nefericire, o bucata din traseu merge pe drumul de piatra pe care il folosesc jeep-urile, asa ca o data la jumatate de ora primesc cate o doza de praf si benzina Euro -50 direct in mecla. Pun buff-ul ca sa ma protejez, dar cred ca doar ma amagesc. Renunt sa halesc dal bhat (in principal orez cu linte fiarta, masa traditionala in Nepal). La fel de traditional este sa fii intrebat daca mai vrei orez sau linte, ori ambele, dupa ce ai terminat. Gratis. Se presupune ce gazda trebuie sa-ti umple farfuria iar si iar, pana cand te saturi. E o mancare buna, dar de doua ori pe zi timp de cateva zile e prea mult.

Peste tot dai peste hamali (porteri). Spate ieftin la bataie. Desi este metoda traditionala de transport in Himalaya (practicata si acum, in prezenta drumului), este folosita si de strainii prea lenesi sa-si care boarfele in susul muntelui si prefera sa plateasca un hamal care sa le care, iar ei sa zburde cu un ghiozdanas.

Mi-e greu sa-mi ascund antipatia pentru acesti oameni, a caror scuza convenabila e ca ajuta economia locala. Da, sigur. Nu e vorba de lene, ci de ajutor. Desi exista adevar in faptul ca localnicii sunt platiti pentru asta, e doar o consecinta a lenei strainilor, nu o motivatie. In acelasi timp, nu pot sa nu spun ca toti oamenii care se folosesc de hamali nu merita sa fie acolo si nu merita toate locurile in care ajung, atata timp cat nu ajung doar folosindu-se de propriile puteri.

Experienta este si ea cu totul alta. Una e sa te blestemi ca ai luat perechea aia de sosete in plus, pe care o cari in spate, si sa tragi de tine, sa te ambitionezi, sa te chinui, sa ai parte de lucruri care construiesc caracterul, si alta sa ai carti fizice de 1.000 de pagini cu tine, ca le cara hamalul si tu zburzi ca o caprioara pe poteca cu doua kilograme in spate. Dar cine stie, or avea si ei vreun varf necucerit de urcat si au tone de echipament care nu pot fi transportate decat folosind hamali.

Ajung in Chame si o fata de la o pensiune ma-ntreaba de camera. Zic nu, vreau sa explorez satul putin, sa vad daca gasesc ceva mai frumusel. Fac doi pasi si simt o mica baltoaca in talpa piciorului drept. Tocmai mi-a explodat o batatura care se ingrasa de vreo doua zile. Incerc sa fac cativa pasi, dar fiecare dintre ei e ca un pumnal in vintre. Ma-ntorc spre fata si-i spun ca da, vreau camera.

Pokhara, Nepal, 19 aprilie 2024

Scrisoare pentru Alex

Au trecut aproape doi ani de cand ai facut donatia spre SOS Satele Copiilor pentru scrisoarea asta cares-a lasat mult asteptata, dar iata ca a sosit. Fara diacritice, ceea ce detest, caci tastatura fizica nu le accepta. En fin.

Am decis sa-ti povestesc despre Vietnam. In cartile sale, Vintila Mihailescu vorbea foarte mult despre conceptul de alteritate, diferitul pe care ceilalti il vad in tine. Alteritatea din mine a fost clar vizbila in America Latina, insa, in Asia, este la cote mult mai inalte. Uneori, turma inseamna si confortul de a te putea ascunde printre semenii tai, mai ales pentru cineva ca mine, care se simte inconfortabil in centrul atentiei. Nicio sansa de a te ascunde aici. Alteritatea ta sare in ochi instantaneu si nu ai unde te ascunde, decat in camera.

Cu atat mai mult aici, in Vietnam, am simtit uneori nevoia de ma ascunde, de a fugi de hartuirile constante de a cumpara ceva, de a accepta un masaj si asa mai departe. Figura de caucazian presupune bani, iar localnicii te vad fix ca un portofel cu picioare, deloc flatant. E greu sa-i judeci prea dur, caci, atunci cand n-ai, sigur ca fugi dupa bani cu limba scoasa, insa asta nu reuseste sa-mi alunge senzatia neplacuta.

Chiar daca in teorie este o tara comunista, strazile si cladirile fiind pline de steaguri si de simboluri cu secera si ciocanul, ori portrete cu Ho Si Min sau Lenin, la firul ierbii este un capitalism salbatic, oarecum similar cu tranzitia noastra. Fiecare vinde cate ceva sau face vreo combinatie, toata lumea cauta profitul, sa castige bani. Poate ca politic e intr-adevar comunism, dar economic, domeniu mai apropiat de viata reala a oamenilor, e capitalism pur si fara reguli.

Totul trebuie negociat si intotdeauna incearca sa te tepuiasca, sa te ia drept un turist fraier si cu bani. Sigur, poti plati cat ti se cere, ori te poti oftica si negocia atunci cand te simti luat de prost. Mereu am ales varianta din urma. Nu-mi place sa fiu luat de fraier si de asemenea soy una rata.

Toata treaba asta cu portofelul pe doua picioare face oamenii nesinceri. Aproape niciodata cand iti zambesc sau vorbesc cu tine nu poti sti daca e pe bune, ori cauta doar prilejul pentru a-ti face o propunere: fie un tur, fie un tuk-tuk etc. E mereu dezamagitor cand crezi ca porti o discutie sincera sa te trezesti dupa cateva minute cu o oferta pentru ceva. De cealalta parte, cambodgienii sunt si sinceri, si onesti. Poti citi pe chipul lor si cand intrebi cat e pretul pentru ceva variaza destul de rar si cu putin. Probabil ca e una dintre consecintele turismului in masa: Cambodgia nu e nici pe departe la fel de vizitata ca Vietnamul.

Dar, ca sa fiu just pana la capat, acei vietnamezi care nu se ocupa cu turismul sau cu vanzarea de diverse sunt sinceri si prietenosi, chiar daca a-i cunoaste e aproape imposibil. Nu doar ca nu vorbesc engleza, dar sunt si timizi, tipic est-asiatic, si nu se deschid.

Unul dintre lucrurile fascinante in Vietnam si-n Indochina in general este cat de in siguranta de simti. Am mers la doua dimineata singur pe strazi, cu telefonul in mana, fara cea mai mica senzatie de pericol, lucru care in America Latina, de exemplu, nu exista. Din punctul asta de vedere e relaxant. E totusi prea usor sa calatoresti aici, totul e la botul calului. Cumperi un bilet de autobuz si include transportul de la cazare la autobuz si apoi de la autobuz la cazarea de la destinatie, de exemplu. Suna ca si cum ma plang de prea mult bine, dar uneori nu simt ca calatoresc, ci ca sunt carat din parte in parte, ca o conserva de sardine.

Asadar, pentru a-mi face viata grea si a simti un dram de efort care sa-mi ofere satisfactie, am tot inchiriat biciclete si am pedalat zeci de kilometri. S-a simtit bine, sa ma indepartez de gloata si sa fie greu, sa ma zbat cu umiditatea, sa ma-ntreb cum naibii pot trai oamenii in clima asta teribila. Sa bei sase litri de apa si sa nu mergi deloc la baie, e ireal. Am crezut ca-n Columbia era umiditatea mare, insa aici ma uit la bratele mele si vad cu apa imi iese prin piele si ramane deasupra ei sub forma de broboane.

E in mod clar o tara de vizitat, e absolut fascinant cat de diferit este totul, insa n-as zice ca e o tara buna pentru calatorii. E turismul mult prea dezvoltat. Sigur ca probabil exista multe lucruri interesante de descoperit in zone inca neatinse de turism, dar asta implica resurse mai mari decat am, de la translator si ghid la altele.

Ho Si Min e mai mult decat un simbol in Vietnam, e o religie. Motivul pentru care, simbolic, Vietnamul e inca o tara comunista cred ca e asemanator cu situatia Cubei. Citisem undeva ca pentru Cuba Fidel Castro nu a adus doar comunism, ci finalmente independenta, libertatea de colonialism. Astfel, in mentalul colectiv cubanez si cel vietnamez, comunismul si independenta sunt luate impreuna. Romania nu are acest mental colectiv caci isi castigase independenta fara comunism, acesta din urma fiind doar o dictatura impusa de altii. Comunismul poate nu e ideal, dar mai bine dictatura noastra, decat a altora, imi imaginez ca si-au spus si poate-si mai spun cubanezii si vietnamezii.

Mancarea a fost absolut delicioasa, asta dupa ce o inveti si afli unde sa o cauti: chiar si pentru cineva lipsit de interes pentru gastronomie a fost un deliciu, mai ales supa Pho Ga, orezul prajit sau taiteii prajiti cu caracatita.

Cand vine vorba de bani, e o tara teribil de ieftina. Uneori te intrebi daca pretul pe care l-ai auzit e corect, caci nu poti crede ca e atat de ieftin. Poti manca pe saturate cu cativa euro si bea suficienta bere. Asta nu inseamna ca daca vrei sa arunci cu banii nu ai pe ce, ci doar ca e usor sa nu o faci.

Nu stiu daca pana acum am spus mai mult lucruri negative despre Vietnam decat pozitive, dar concluzia este ca mi-a placut foarte mult. Pentru calatorii cred ca Siberia e mai potrivita, dar pentru socuri culturale, siguranta deplina si o vacanta relaxanta Vietnamul este o destinatie ideala. Odata ce treci peste hartuirea constanta de a cumpara, poti descoperi si frumusetea padurii din spatele copacilor.

PS. Evita Mui Ne, a fost cotropit si cucerit de rusi de 20 de ani. In ciuda faptului ca citisem despre Mui Ne, nu aflasem asta si am petrecut doua zile simtindu-ma ca intr-o Moscova tropicala. Sigur, problema n-ar fi ca erau rusi, probabil nu toti il iubesc pe Vladimir, dar rusii de obicei nu vorbesc engleza si, oricum, erau doar familii in vacanta.

Silviu

Siem Reap, 10 decembrie 2023

Alegerea Sofiei. William Styron

Alegerea Sofiei“, de William Styron, o carte despre care autorul a spus că ar trebui să te epuizeze, iar asta și face, deși nu doar în sensul bun. Trecând peste micile neajunsuri pe care le voi detalia mai încolo, e o poveste care mi-a plăcut foarte mult, care m-a făcut să simt teroarea psihică a alegerii Sofiei.

Acțiunea celor peste 700 de pagini (în ediția de la editura Art) are loc în 1947, în New York, pe fundalul proaspătului încheiat Al Doilea Război Mondial și al atrocităților comise de naziști. Personajul principal, Stingo, care este și narator, detaliază cele câteva luni de vară în care s-a împrietenit cu un cuplu excentric și fermecător format din Sofia, o refugiată poloneză care fusese închisă la Auschwitz, și iubitul ei Nathan, un evreu de o inteligență sclipitoare, dar predisupus la crize de furie în timpul cărora o torturează pe Sofia.


O să încep cu partea mea puțin reușită, căci am identificat doar una: lungimea cărții, dată de acțiunea care se tărăgănează. Cartea asta ar fi putut fi scrisă în doar 350 de pagini, în loc de peste 700, și nu s-ar fi pierdut nimic. Chiar dacă la final mi-a plăcut foarte mult, „Alegerea Sofiei” a început să mă captiveze cu adevărat și să mă facă să depășesc plictiseala abia după ce am trecut de jumătate, iar firele narative au început să se închege.


Părțile bune, în schimb, sunt mult mai multe. M-a încântat descrierea sudului Statelor Unite pe care Styron o face prin ochii lui Stingo, originar dintr-un stat din acea zonă. Pe fundalul rasismului sudist și al altor „-isme” se întrevede o zonă care-și păstrează în continuare umanitatea, o zonă a naturii, a liniștii, a vieții tihnite care se scurge lent, o zonă unde ai vreme să respiri și să privești norii, în comparație cu nordul industrializat, liberal, arogant, aglomerat și prost-crescut.

Mutat în New York și, după câteva slujbe de duzină, decis să devină scriitor, Stingo contemplează adesea sudul originar și, captiv în Brooklyn, poate că-l și idealizează într-o oarecare măsură.

O altă parte care mi s-a părut și bună, și interesată este când Sofia îi povestește lui Stingo despre Wanda, o prietenă de-a ei din Cracovia, din timpul ocupației naziste, care făcea parte din rezistența poloneză. Wanda, sătulă să fie criticată de un evreu din rezistența evreiască din ghetou, cu care se întâlnise pentru a-i înmâna câteva pistoale, îi spune că și polonezii suferă din cauza ocupației, chiar dacă nu la fel de mult ca evreii, care sunt și „victimele victimelor”. Analogia pe care Wanda o face este cu polonezii captivi într-o clădire incendiată, în timp ce evreii sunt ca niște șobolani într-un butoi în care se trage cu pistolul. De ce crezi, îi spune Wanda evreului, că celor care se află în clădirea cuprinsă de flăcări ar trebui să le pese de șobolanii din butoi? Sigur, continuă Wanda, niciunul dintre șobolanii din butoi nu va supraviețui, în timp ce dintre persoanele aflate în clădirea incendiată unele vor reuși să scape, dar asta nu înseamnă că polonezii nu simt jugul ocupației, pentru ca apoi să-i arate poze cu sute de copii polonezi morți de frig în vagoanele de vite care nu mai ajunseseră la Auschwitz.

E o perspectivă de care ar trebui să ținem cont atunci când reducem nazismul doar la Holocaust. De pe urma naziștilor au suferit și țiganii, și toate popoarele ocupate de armata germană.


„Întrebarea: La Auschwitz, spuneți-mi, unde era Dumnezeu?
Răspunsul: Dar unde era omul?”


Trăirile, ori mai bine zis frustrările sexuale ale lui Stingo sunt și ele una dintre părțile bune, căci Styron captează perfect esența femeilor care doar te ațâță, ca într-un joc de putere, și te lasă cu nasul în aer. E un fir narativ foarte bine reușit căci îl descrie pe Stingo nu ca pe un Don Juan consumator de corpuri, ci ca pe un tânăr virgin al cărui întreg organism urlă după sănătatea cuplării cu un corp de femeie, însă nefericitul nu are parte decât de dame care-l lasă pe buza prăpastiei. De menționat că „Alegerea Sofiei” conține numeroase părți erotice explicite, mai ales în ceea ce o privește pe Sofia. Motivul pentru eroticul extrem de descriptiv prezent în roman nu ține de vulgaritate, ci de un mecanism psihologic evident: fuga de durerea psihică prin scufundarea completă în plăcerea carnală, poate singura care are capacitatea de a așterne un văl de uitare peste o traumă cronică.


Nebunia relației Sofiei cu Nathan, cu desele ei izbucniri de violență, se derulează pe fundalul mărturisilor pe care Sofia i le face lui Stingo despre trecutul ei în Polonia ocupată, dar și despre captivitatea la Auschwitz, asta deși nu era evreică, ci o poloneză catolică cu păr blond.

Finalul devine destul de previzibil în ultimele o sută de pagini, dar nu lipsit de intensitate sau de emoție. Într-adevăr, cum spunea autorul, „Alegerea Sofiei” te epuizează, te epuizează emoțional, în sensul bun. Te face să simți durerea alegerii pe care Sofia a fost nevoită s-o facă la Auschwitz și a suferinței imposibil de alinat pe care a fost nevoită să o ducă-n spate de atunci. Toată excentritatea ei, comportamentul ludic și nebunesc, obsesia pentru Nathan, care ocazional o bate și o înjură în toate felurile își găsesc explicația în alegerea Sofiei de la Auschwitz.


„Unul dintre supraviețuitori, Elie Wiesel, scria: Romancierii s-au folosit cu deplină libertate de Holocaust în opera lor. Făcând aceasta, l-au degradat, i-au răpit substanța. Holocaustul a devenit un subiect fierbinte, la modă, prin care puteai atrage în mod garantat atenția oricui și-ți puteai asigura un succes imediat.”

Am lăsat citatul ăsta din „Alegerea Sofiei” la final, căci e oarecum ironic că William Styron l-a inclus în cartea sa, în care și el se folosește de Holocaust pentru o operă de ficțiune. Din nefericire, vedem în zilele noastre că Holocaustul este subiectul a atâta maculatură de duzină care ajunge în prim plan doar datorită subiectului devenit o modă. Există totuși cărți de ficțiune care servesc onorabil memoriei Holocaustului, cum ar fi „Alegerea Sofiei“, iar în asta constă greutatea de a spune care opere de ficțiune despre Holocaust ar fi trebuit sau n-ar fi trebuit publicate.


Alegerea Sofiei“, de William Styron, a fost ecranizată în 1982, cu Meryl Streep în rolul Sofiei.

Din cer au căzut trei mere. Narine Abgarian

Din cer au căzut trei mere“, de Narine Abgarian, un roman magic, care într-adevăr merită faimosul premiu Iasnaia Poliana, dar și cuvintele de laudă ale Ludmilei Ulițkaia, de pe copertă.

Am avut o dilemă când am început cartea, anume că este tradusă din rusă, deși autoarea este din Armenia. Pur și simplu nu înțelegeam de ce Abgarian ar fi scris în rusă, nu în limba maternă, dar apoi am aflat că s-a născut în Armenia sovietică și că s-a mutat și trăiește în Moscova.

Am observat că unii au etichetat „Din cer au căzut trei mere” drept realism-magic (stil care-mi displace teribil, chiar și la de altfel minunatul Garcia Marquez), dar mi se pare o încadrare greșită. Chiar dacă există anumite segmente așa-zis supranaturale, ele n-au nicio legătură de stil cu realismul-magic consacrat de autorii latinoamericani.

Povestea are loc într-un sat de munte din Armenia, Maran (m-a dus cu gândul la contestata regiune muntoasă Nagorno-Karabah), pe decursul mai multor perioade istorice, cum ar fi Al Doilea Război Mondiale sau diversele epoci de foamete.

Maran este pe moarte. Singurii locuitori rămași sunt bătrânii și, odată cu ei, va dispărea și acest sat mic și izolat. Autoarea are inspirația de a prinde cititorul în laț încă de la primele pagini. Anatolia, personajul principal, descoperă că are o hemoragie uterină. E sigură că va muri, e bătrână, a venit timpul. Dar, dintr-un spirit gospodăresc atât de lipsit de sens, dar atât de cunoscut nouă, cei care am petrecut timp cu bunicii de la țară, decide ca mai întâi să pună ordine în bătătură: hrănește dobitoacele, le închide în țarc, mătură etc, apoi scoate hainele de înmormântare și le lasă la vedere, pe masă. Apoi, se bagă în pat, sub plapumă, și așteaptă să moară.

Firul narativ sare apoi la istoria de familie a mai multor locuitori din Maran, din care aflăm despre trecutul satului și al minunaților și coloraților ei foști și actuali săteni. Poate că nu sună a mare lucru, însă stilul autoarei este captivant și ești pur și simplu absorbit în lumea construită de ea. Satul, cu clădirile sale din piatră, cu gastronomia locală, obiceiurile și bârfele sătești, personajele profetice sau excentrice crează imagini vivide și te simți ca un observator, planând undeva deasupra.

Într-un final, ne întoarcem la Anatolia și la moartea ei în expectativă, însă lucrurile iau o turnură neașteptată și plină de speranță pentru viitorul Maranului, acel sat de piatră cocoțat pe o coastă de munte, uitat de lume și de istorie.

Cumva, ideea asta a unui sat care dispare prin demografie m-a dus cu gândul și la satele românești mai izolate, care au avut fix această soartă.


Din cer au căzut trei mere“, de Narine Abgarian, nu este o carte din care să poți spune că „ai de învățat”, însă asta nu înseamnă că nu e foarte bună. Nu este o carte adresată minții, ci sentimentelor. Iar asta reușește cu prisos, te face să simți și să fii acolo. E poate întruchiparea noțiunii literare a „poveștii”, când oamenii-și spuneau povești de dragul de a-și spune povești, nu de dragul rațiunii. Ceva profund uman și spiritual.

Bucuria de a trăi. Emile Zola

Bucuria de a trăi“, de Emile Zola, carte pe care am citit-o complet absorbit, cu gâtul înțepenit, și din care, ironic, sunt multe lucruri pe care mi le amintesc strict vizual, ca o fantasmă, ceea ce nu e neapărat ieșit din comun, din moment ce lectura are darul de a deveni vizuală atunci când ești complet investit în ea. E poate Hollywood-ul de dinaintea apariției Hollywood-ului.

Chiar dacă am citit povești minunate scrise de autori moderniști sau contemporani, clasicii ca Zola au un je ne sais quoi care e doar al lor. Să fie că epoca lor aducea prea puține alte distracții, iar atunci toată munca lor de concentrare și de creație era direcționată doar spre literatură? Sau să fi fost că erau foarte culți, foarte talentați? Orice ar fi fost, clasicii construiau lumi întregi, exista o anumită completitudine în cărțile lor, care adesea lipsește în zilele noastre. Omul contemporan e prea grăbit și-i lipsește puterea de concentrare necesară unei cărți dense.

Și că veni vorba de completitudine, nu pot să nu observ că unii dintre marii autori francezi au vrut să scrie cicluri care să cuprindă vastitatea… a ceva. Balzac, cu cele peste 80? de opere din seria „Comedia umană” a vrut să cuprindă și să înfățișeze societatea franceză dintr-o anume epocă. Zola, care s-a inspirat de la Balzac, a creat ciclul „Les Rougnon-Macquart”, care urmărește istoria transgenerațională a unei familii și din care face parte și „Bucuria de a trăi”. La rândul său, Proust, prin seria „În căutarea timpului pierdut”, caută să exploreze fenomentul „memoriei involuntare” și înalta societate. Din tot ce-am citit, un singur corespondent românesc îmi vine în minte, care, comparativ, se apropie cel mai mult de Zola: ciclul transgenerațional al Comăneștenilor, de Duiliu Zamfirescu.

Sunt multe lucrurile care mi-au plăcut la „Bucuria de a trăi“: construcția personajelor și cât de bine sunt clădite și delimitate unele de celelalte, povestea în sine, momentele în care m-a ținut cu sufletul la gură și lucrurile nu s-au întâmplat cum m-aș fi așteptat, finalul și asocierile cu alte cărți pe care le-am putut face.


Pauline, o fetiță în vârstă de zece ani, rămasă orfană la Paris, este adoptată de unchiul și mătușa ei și adusă într-un sătuc de pe coasta normandă. Descrisă drept un copil senin și cu suflet bun, cuvintele „bunătatea nu aduc mereu și fericirea”, pe care i le spune doctorul Cazenove, se adeveresc în destinul său tragic.

Personajul lui Pauline, unul al optimismului în fața adversității, al unui tip de resemnare față de necaz și durere, al acceptării lor drept o parte naturală și inevitabilă a vieții, este construit în contrapondere cu cel al lui Lazare, fiul rudelor care au adoptat-o. Din cauza unei frici patologice de moarte (se trezește noaptea, realizând că „Doamne, trebuie să murim!), se transformă într-un nihilist care, mereu când e vorba de a se apuca să facă ceva, se întreabă care e rostul, căci oricum totul e degeaba. Lazare mi-a adus aminte de arhetipul omului superfluu, întâlnit mai ales în romanele rusești din epocă, cum ar fi la Pușkin (Evgheni Oneghin), Lermonton (Un erou al timpurilor noastre), Goncearov (Oblomov) sau Turgheniev (Rudin, Părinți și copii).

Rudele adoptive, doamna și domnul Chanteau, mi-au amintit parțial de tenebroasa familie Thenardier din Mizerabilii lui Victor Hugo. Pe când domnul este un reumatic care pe zi ce trece suferă și urlă tot mai tare din cauza bolii care progresează, alungând orice urmă de liniște din casă, dar îngrijit cu multă compasiune de Pauline, doamna se transformă, pe decursul poveștii, într-o scorpie care-i toacă aproape întreaga avere lui Pauline, ajungând să-și urască nepoata din cauza vinei pe care o resimte inconștient.

Deși, cum îi spune slujnica Veronique lui Pauline, familia asta i-a tocat banii și i-a călcat și inima în picioare, aceasta din urmă se sacrifică iar și iar pentru fericirea lor, primind în schimb doar și mai mult chin. Chiar dacă acest sindrom de Maica Tereza poate suna plictisitor, Zola se îngrijește să o umanizeze pe Pauline, ca nu cumva să capete vreun aer bisericos de sfântă. Pauline, în momentele sale de singurătate, se ceartă cu sine însuși, simte gelozie și ură, realizează ce i s-a făcut, este umană, însă alege fericirea altora în detrimentul răzbunării sale.


Sinuciderea de pe ultima pagină a cărții nu e cea la care mă așteptasem, în timp ce ultima frază, cu care se încheie romanul, e un îndemn memorabil și binevenit: „Prost trebuie să mai fii ca să te omori!“. Această concluzie capătă și mai multă greutate fiind spusă de domnul Chanteau, ajuns acum complet paralizat din cauza reumatismului, mai putând să-și miște doar gâtul cu ajutorul voinței proprii. Ceea ce încearcă Zola să ne comunice prin această asociere, dar și prin opunerea la nihilismul lui Lazare a optimismului fără de sfârșit al lui Pauline, este că viața merită mereu trăită, un fel de j’accuse la adresa disperării existențiale.