Nimic de invidiat. Barbara Demick

Nimic de invidiat“, de Barbara Demick, cea mai bună carte despre Coreea de Nord pe care am citit-o.

Subtitlul, „Vieți obișnuite din Coreea de Nord”, reprezintă marea parte a substanței operei, povestea mai multor personaje obișnuinte din Chongjin pe decursul a mai mult de zece ani.

Una dintre părțile revigorante, în comparație cu celelalte cărți pe care le-am citit pe această temă, este că povestea se concentrează pe zona Chongjin, al treilea cel mai populat oraș din Coreea de Nord, și pe cea a graniței cu China, nu pe capitala Pyongyang.

Se estimează că în timpul foametei din anii ’90, Chongjin a fost zona cea mai afectată, aproape 20% din populație murind de inaniție, ceea ce face ca acest oraș să fie cel mai reprezentativ pentru ce înseamnă viața sub dictatura Kim.


Fără să apeleze prea mult la istorie, Demick, dând impresia că pornește din punctul în care crede că fiecare cititor știe povestea celor două Corei și nu mai este cazul ca ea să o repete, urmărește viața mai multor personaje pe care le-a intervievat în Coreea de Sud prin diverse etape: foametea din anii ’90, moartea lui Kim Ir-sen, „fondatorul” Coreei de Nord, și fuga din țară cu destinația Seul.

Ce mi s-a părut foarte interesant, ca paralelă, e cum autoarea povestește că fiecare nord coreean își amintește perfect ce făcea în ziua în care picat uimitoarea veste că Kim Ir-sen, zeul, a murit.

Ai putea compara cu 9/11, când fiecare american își amintește ce făcea în ziua când au căzut cele două turnuri gemene.

Un eveniment atât de șocant la nivel social încât fiecare detaliu al acelei zile a rămas imprimat în memoria individuală și colectivă.


Îmi aminteam, dar nu mai știam din ce carte exact și începusem să cred că mi-am imaginat, că la un moment dat nord-coreeni aveau și cotă de predat rahat în folosul agriculturii colective.

Ei bine, am regăsit această realitate prezentată în cartea lui Demick:

Cel mai mult o enerva colectarea „murdăriei de noapte” din toaletele apartamentelor. Coreea de Nord suferea de un deficit cronic în privința îngrășămintelor chimice și trebuia să utilizeze excremente umane, întrucât șeptelurile erau puține.

Săptămânal, fiecare familie trebuia să se prezinte cu o găleată plină la un depozit aflat la câțiva kilometri. În schimbul găleții se primea un bon care atesta îndeplinirea datoriei și care putea fi folosit ulterior pentru rațiile alimentare.

Operațiunea aceasta urât mirositoare cădea de obicei în sarcina copiilor mai mari, așa că Oak-hee și-a pus la treabă imaginația bogată pentru a găsi o cale de a scăpa. Înșelătoria ei s-a dovedit până la urmă destul de simplu de realizat.

Depozitul unde se predau gălețile pline nu era păzit (la urma urmelor, cine ar fi dorit să fure o căldare cu rahat?). Oak-hee s-a furișat înăuntru, a luat o găleată și după aceea a predat-o ca și cum ar fi fost a ei, primindu-și bonul.


Nimic de invidiat” este o carte foarte bună, pe un subiect captivant, bine scrisă, o mărturie a istorie subiective, așa cum a fost trăită de fiecare personaj din carte. Și, citind-o, mi-a amintit oarecum de stilul puternic de a scrie/povesti al Svetlanei Aleksievici.


Pe tema Coreea de Nord am mai citit „The Reluctant Communist“, de Charles Jenkins, „Drumul către libertate“, de Yeonmi Park, „Prin deșert spre libertate“, de Eunsun Kim, „Acvariile din Pyongyang“, de Kang Chol-hwan, „Evadare din Lagărul 14“, de Blaine Harden, „Țara cu un singur gras“, de Adelin Petrișor, „Fără tine, noi nu existăm“, de Suki Kim.

În căutarea corpului regăsit. Vintilă Mihăilescu

În căutarea corpului regăsit. O ego-analiză a spitalului“, de Vintilă Mihăilescu, poate cel mai cunoscut antropolog din România.

Totuși, nu o carte despre antropologie, sau doar parțial despre antropologie, despre lumea spitalului, dar mai mult despre autor descoperind lumea spitalului, în timp ce se află internat din cauza leucemiei de care suferă.

Vintilă Mihăilescu, diagnosticat cu leucemie, se internează în spital pentru tratament, aceasta fiind și o bună ocazie pentru un studiu aprofundat asupra acestui micro-univers, cu propriile sale reguli, din care mulți dintre noi nu facem parte și din care mulți dintre noi nici nu vrem să facem parte, căci asta ar însemna să fim bolnavi și, deci, captivi ai spitalului.

Prima parte a cărții este o analiza a lumii spitalului făcută chiar prin ochii de pacient ai autorului, urmând ca introspecția, materializată în atâtea gânduri și idei pe care și eu le am, dar pe care nu am fost în stare să le exprim atât de bine ca Vintilă Mihăilescu, să se afle în partea a doua a cărții.


Iată și o „banală” întâmplare din lumea spitalului, la care autorul asistă:

„ – Mamaie, nu înțelegi că nu mai avem locuri?

– Așa m-au trimis de la noi de la dispensar… doamna doctor Florescu… așa mi-a zis, să vin aici cu trimiterea asta…

– Nu ți-a zis bine!

Bătrânica scoate încet o tabletă de ciocolată dintr-o geantă veche și o întinde asistentei de la internări.

– Ei nu, că asta-i culmea!

Asistenta îi smulge ciocolata din mână și o aruncă la gunoi.

– Hai, mamaie, gata, ieși afară!

Bătrâna se ridică încet și se îndreaptă spre ușă. Are ochii goi. Eu mă întorc cu fața către perete ca să nu mi se vadă lacrima din ochi. La dracu’!…”


Analiza noii lumi mirosind a dezinfectant continuă cu distanțarea la care pacienții sunt supuși și mi-a plăcut mult explicația distanțării și în spațiu, și în timp pe care autorul o dă mai jos:

„Complementar acestei distanțe simbolice, vei fi întotdeauna pus la o dublă distanță fizică, în spațiu (așteaptă afară! stai acolo!) și în timp (ai răbdare, nu vezi că am treabă?! așteaptă, vino mai târziu, vino altă dată!!!)


Și am ajuns și la partea a doua a cărții, cea care conține mai puțin spital și mai multă introspecție metafizică, provocată totuși de spital.

La un moment dat, în cadrul citatului de mai jos, Mihăilescu se întreabă de ce formularea sa privind absurdul vieții îi sună familiar. Păi pentru că este teoria absurdului, a lui Camus, expusă în „Mitul lui Sisif“.

Din punctul ăsta de vedere, Vintilă Mihăilescu scrie parcă îmbinând vocile lui Albert Camus, despre absurditatea vieții, și Emil Cioran, despre obsesia morții și a neajunsului de a fi.

De altfel, cu acest simplu paragraf, plus câteva mai jos de el, Mihăilescu explică, super-sintetizat, anxietatea existențială și motivul pentru care există religia, religia (pe care Camus a numit-o sinucidere filosofică sau sinucidere intelectuală) fiind Povestea care dă sens absurdității de a fi în viață.

„Aici avem doar o mică sugestie: dificultatea lui Queneau de „a concilia absurdul și viața”. Altfel spus, existența este absurdă, dar viața trebuie să aibă un sens: cum e posibil? Conștiința – sau mai degrabă – un soi de intuiție apriorică a absurdului – produce suferință, această „ontalgie” de care Omul trebuie să se apere într-un fel pentru a fi în viață.

În altă zi, m-am trezit cu altă formulare: suferința de a fi vine din aprehensiunea ontologică a absurdului faptului de a fi, a existenței înseși – iar această suferință, această algie ontică, poate fi considerată și o anxietate apriorică, pe care fiecare individ o regăsește în sine fără să știe vreo clipă că există.

Altfel spus, există ceva de genul unei anxietăți a priori, generată de un soi de conștiință intrinsecă (nu știu, de fapt, cum să o numesc…) a absurdului vieții; iar această anxietate se cere compensată prin atribuirea unui sens, prin recurgerea la o Poveste care să creeze acest sens și care să permită concilierea absurdului cu viața – și astfel să dedramatizeze și să facă suportabilă angoasa absurdului.

Recitind, m-am pierdut, deși îmi suna, nu știu de ce, foarte familiar. Am încercat atunci o formulare mai concisă: Omul este Ființa întru Suferință, iar existența sa devine modul de mântuire (apărare?) prin Poveste.”


Mai jos, autorul dezbate o idee pe care am citit-o la Tolstoi sau la Osho, nu mai țin minte exact, respectiv ideea că unul dintre cele mai dramatice efecte ale religiei este abandonarea acestei vieți, singura viață reală, concretă, pentru obținerea celei viitoare, puțin probabile și parte din tărâmul basmelor.

Oameni care-și sacrifică viața aceasta pentru o alta viitoare, cel mai probabil neajungând să o trăiască pe aceea, iar pe aceasta irosind-o.

„Nu este cazul să argumentez contrariul sau să mă angajez în vreo dispută pe marginea existenței lui Dumnezeu sau a sensului ultim al istoriei: mă depășește total și îmi este absolut indiferent. Și totuși, ceea ce mă intrigă de când sunt în spital – și, fără voia mea, îmi trec prin cap tot felul de idei năstrușnice – este următorul fapt: de ce întotdeauna, în marile religii, sensul este dincolo (în ambele înțelesuri ale termenului „sens”, de direcție și de rost), de ce existența „deplină” este escatologie, de ce viața „adevărată” este amânare?

Pretutindeni, lumea imanenței, lumea de aici, lumea existenței curente este o lume căzută, dintr-un motiv și într-un mod sau altul – păcatul originar, de pildă. În orice caz, o lume cam lipsită de sens hic et nuc, în care viața nu este în niciun caz un scop sau o valoare în sine, ci doar un mijloc spre adevărata existență de dincolo, ceea ce mie personal îmi dă un intens gust de absurd – sau de cacealma, ceea ce ar fi și mai rău! Mai mult, această „amânare” nu-ți garantează niciodată, în nicio religie, accesul la acel dincolo al vieții „adevărate”: dincolo este doar pentru premianți, este lumea perfectă a meritocrației!

Nu aș avea nimic împotriva acestei viziuni, dar când vezi întotdeauna și pretutindeni criteriile acestei meritocrații transcendentale sunt, de fapt, cât se poate de mundane și ancorate în jocurile de putere ale societăților reale, ei bine, simți că te cuprinde o îndoială iremediabilă…”


Mai departe, Mihăilescu intră chiar și pe terenul (ne)/determinismului genetic, un subiect despre care nu citisem și care mi s-a părut fascinant, ocupându-mă cu determinismul și libera alegere din punct de vedere filosofic, dar fără să descopăr viziunea științifică asupra acestor concepte.

Totuși, teoria de mai jos este mai puțin despre determinism/liberă alegere, și mai mult despre cum nu suntem doar genetică, despre cum noi ne modelăm propriul creier prin prisma experiențelor pe care le avem.

„Un individ unic? Sigur că sintagma îmi era cunoscută, ba chiar banală, dar nu în felul acesta. Sacks mai face un pas pentru a-mi stimula imaginația:

În vreme ce Crick (și colaboratorii săi) descrifra codul genetic, Edelman și-a dat seama rapid că acest cod genetic nu putea specifica sau controla soarta fiecărei celule din corp, că dezvoltarea celulară, în special în sistemul nervos, era determinată de soiul contingențelor – celulele nervoase puteau muri, puteau migra (Edelman le numea „nomade”), se puteau conecta una cu alta în moduri imprevizibile -, astfel încât, chiar și în momentul nașterii, ansamblul fin de circuite neurale din creierele a doi gemeni identici diferă într-o oarecare măsură; ei sunt deja indivizi diferiți, care reacționează la stimuli într-o manieră individuală.

Edelman a înțeles, aproape de la începutul carierei sale, că procese asemănătoare selecției naturale ar putea fi cruciale pentru organismele individuale – îndeosebi pentru animalele mai evoluate – de-a lungul vieții lor și că experiențele de viață contribuie la consolidarea anumitor conexiuni sau constelații neuronale din sistemul nervos și la slăbirea sau desființarea altora.

Pe scurt, darwinismul neural e o selecție bazată pe experiență.”


„Omul este singura ființă vie ce poate fi angoasată până în rărunchi de absurdul aprioric al existenței și de absurditățile (puteți să le numiți și greutăți sau altcumva) vieții, chiar înainte de a fi avut de-a face cu ele – iar aceasta pentru simplul motiv că este singurul animal care poate să-și imagineze așa ceva, care poate să întrevadă invizibilul.

Angoasat de toate acestea, Omul își va imagina și că lucrurile nu stau tocmai așa, că existența nu este de fapt absurdă, că greutățile vieții pot fi ușurate, compensate, eludate într-un fel sau altul – adică va naște o Poveste reconfortantă, care să-i pună cât de cât la adăpost angoasele care îl însoțesc pe tot parcursul existenței sale.

Suferința este o operă deschisă despre care s-au scris (și se vor scrie) sumedenie de Povești, dacă nu vesele, cel puțin înțelept-consolatoare -adică „anxiolitice”…


Mihăilescu analizează și cultura europeană a trupului, a felului în care trupul a fost dat deoparte, drept decadent și partea mizeră din om, iar apoi s-a transformat în subiect principal, luând locul altor concepte mai abstracte precum sufletul sau gândul.

„Corpul european este produsul istoric al unei traume originare: despărțirea sufletului de corp. Această despărțire s-a produs la originea culturii europene, adică în Antichitatea greacă, a fost formulată diferit de Platon și Aristotel, a fost preluată în fel și chip de Biserică, a fost profund reformulată de Descartes și, dacă e să-l credem pe Norbert Elias, a însoțit întregul „proces de civilizare”, fiind, de fapt, chiar chintesența acestuia: un om civilizat este un om care își stăpânește și controlează tot ce înseamnă pornire naturală, nevoi și tendințe ale corpului.

Civilizația occidentală s-a născut sub semnul „corsetului” – afirmam cu altă ocazie; și nu cred că greșeam. În orice caz, Marianne Mesnil are sigur dreptate când afirmă că „pierderea suferită de >>omul civilizat<< pentru ca Civilizația să poată triumfa nu este nimic altceva decât propriul corp”: omul european civilizat a ajuns să posede un corp de care nu trebuia să se lase posedat.

Oamenii au început să asculte cu adevărat (și) de glasul corpului abia după Al Doilea Război Mondial, odată cu revoluția sexuală și eliberarea corpului din anii ’60.

Cam în această perioadă, din supus, corpul devine dominant, principalul subiect, actant, devine agency: de la un „nu e bine să-ți asculți corpul” se trece la „e bine nu doar să-l asculți, ci și să-l promovezi”.

Suferințele tânărului Werther. Goethe

Suferințele tânărului Werther“, de Goethe. Unul dintre romanele de referință ale mișcării romantice, care a apărut ca opoziție la curentul iluministo-rațional al secolului 18.

Chiar dacă, ulterior, Goethe s-a cam dezis de cartea asta și a luat-o pe calea clasicismului, cu lucrări ca „Faust”, este un roman plăcut, ușurel, și care trebuie judecat în contextul vremurilor în care a fost scris.

Personajul principal, tânărul Werther, se îndrăgostește de Lotte, care este deja logodită cu Albert.

Fiind un roman epistolar, întreaga poveste este prezentată sub forma unor scrisori pe care Werther le trimite prietenului său William.

Neputând să suporte o dragoste care nu se va împlini niciodată, Werther se mută din oraș, dar apoi se întoarce doar pentru a se supune unei torturi și mai mari: Charlotte este căsătorită cu Albert, iar el trebuie să-i vadă împreună și să se poarte ca o ciudată a treia roată la căruță.


Romanul poate părea clișeic privit din epoca noastră, care conține mii de cărți despre sentimente înăbușite, dar, în secolul 18, pradă societății iluministe, rațiunea predomina, astfel că emoțiile ajungeau să fie contorsionate în interior.

Romanticismul a apărut fix ca reacție opusă la Iluminism, personajul Werther fiind expresia acestei reacții.


Negăsind nicio altă soluție pentru suferințele sale, Werther alege singura cale care-i seamănă a salvare.

Și va fi îndeplinită folosind chiar pistoalele cuplului Charlotte/Albert.


Per total, „Suferințele tânărului Werther” a fost un roman care mi-a plăcut și care, chiar dacă mi-a dat impresia unui personaj adolescentin, nu m-a făcut să-l judec mai dur decât era cazul.

Satul Stepancikovo și locuitorii săi. Feodor Dostoievski

Satul Stepancikovo și locuitorii săi“, de Feodor Dostoievski. Un roman care nu este neapărat despre ceva, ci despre cineva, un roman de personaj, care-l introduce în literatura universală pe Foma Fomici, un șarlatan care-i joacă pe degete pe cei din jurul lui.

Povestea este narată prin ochii lui Serghei Aleksandrovici, care, aflat în vizită la moșia unchiului său, Rostanev, constată cu stupoare că stăpânul în casă este Foma Fomici, care a păcălit pe toată lume că ar fi un fel de martir virtuos, când de fapt este fix opusul.

Hazul și minutăția acestei cărți nu este reprezentată de acțiune, ci de construcția minunată a acestui personaj, care, în teatralitatea sa, îi obligă pe țărani să învețe franceză sau să renunțe la dansurile populare.

Există numeroase scene în care Foma Fomici, dezamăgit că nu este apreciat la justa sa valoare, amenință că va părăsi casa lui Rostanev pentru a trăi ca un pustnic, cu o coajă de pâine, iar această slabă manipulare emoțională îi iese de fiecare dată.

Membrii familiei îl întorc din drum și se prosternează în fața lui ca-n fața unui sfânt, desăvârșind controlul total al lui Foma Fomici asupra lor.


Principala amprentă pe care „Satul Stepancikovo și locuitorii săi” și-a lăsat-o asupra mea a fost cea a personajului Foma Fomici, similar cum am pățit și în cazul lui „Obomov“, de Ivan Goncearov.

În orice caz, o carte foarte bună, parte dintre romanele mai puțin cunoscute ale lui Feodor Dostoievski.

Ivan Turgheniev – Destelenire

Nando Parrado – Miracle in the AndesContinue reading →

Poșta. Charles Bukowski

Poșta“, de Charles Bukowski. Un roman scurt, dar plin de spiritul bukowskian, de sinceritate brutală și, în același timp, extrem de amuzantă.

Se prea poate ca Bukowski să fie autorul contemporan/modernist preferat al meu. Pentru cineva ca mine, care nu suferă bullshit-ul de nicio culoare, Bukowski este o gură de aer proaspăt.

Poșta” conține povestiri din anii în care autorul a fost angajat al serviciilor poștale americane, personajul principal purtând tot numele de Henry Chinaski, la fel ca-n „Femei”, alter ego-ul lui Bukowski.

Pe lângă personajele încordate care încearcă să-i îngreuneze viața, pe lângă bețiile, mahmurelile și futaiurile libere. Bukowski este simbolul omului decăzut care se acceptă și se auto-analizează fără a se lua prea în serios.

Totul la el este natural. Chiar și în poveștile în care întâlnește vreo femeie pe care „s-o îndese” nu se simte nicio aură de laudă sau de dorință de a se pune într-o altă lumină decât cea proprie.

Dacă arta bukowskiană este una a decăderii, ori a omului deja decăzut, atunci asta este pentru că e pe bune, nu e un rol construit pentru a părea interesant.

Poate că povestirile în sine nu ies neapărat în evidență prin cine știe ce întâmplări extraordinare, însă modul în care Bukowski le abordează și le narează este într-adevăr minunat.

Charles Bukowski, unul dintre oamenii cu care mi-aș fi dorit să fi putut sta la o bere. Citiți-l, o să vă placă. Cu excepția cazului în care sunteți puritani sau digerați cu greu sinceritatea brută.


De Charles Bukowski am mai citit „Femei“.