Divina comedie. Dante Alighieri

Divina comedie“, de Dante Alighieri, carte pe care o includ în ciclul operelor europene deschizătoare de drum, în care aș mai așeza „Faust”, de Goethe, „Evgheni Oneghin”, de Pușkin, „Decameronul”, de Bocaccio, „Don Quijote de la Mancha”, de Cervantes sau „Povestirile din Canterbury”, de Chaucer. Desigur, lăsând deoparte moștenirea elenă și romană.

Pe unele le-am citit și le-am admirat atât povestea, cât și măiestria scrisului (versurile lui Pușkin din „Evgheni Oneghin” sunt extraordinare), pe unele le-am detestat complet („Povestirile din Canterbury”), la altele mi-a plăcut doar povestea, nu și scrisul („Decameronul”), iar pe altele n-am apucat încă să le citesc.

Când vine vorba de „Divina comedie“, prima parte, Infernul, mi s-a părut relativ interesantă, însă următoarele două, Purgatoriul și Paradisul, m-au plictisit la culme. Versurile, de asemenea, nu prea m-au încântat. Ce-i drept, nici nu sunt un iubitor de poezii și poeme, iar dacă versurile nu-s ieșite din comun, ca la Pușkin, încep să sforăi.

Pentru cine nu știe, „Divina comedie” este structurată în trei părți, Infernul, Purgatoriul și Paradisul, pe măsură ce personajul, Dante, autorul însuși, ghidat de Virgiliu, cel care a scris „Eneida”, esențial de citit după „Iliada” și „Odiseea” lui Homer, coboară în Infern, apoi urcă spre Purgatoriu și, într-un final, spre Paradis.

Cele trei etape sunt dispuse în cercuri concentrice. Spre exemplu, Infernul conține mai multe cercuri, unele deasupra altora, în care condamnații suferă diverse pedepse, în funcție de crimele comise. Cu cât păcatele mai grele, cu atât mai adânc și mai chinuitor cercul din Infern în care se află.


Un lucru care mi-a îngreunat lectura a fost că „Divina comedie” conține multe referințe la personaje sau structuri politice ale secolului al IV-lea, sensul acestor referințe scăpându-mi adesea.

Infernul a fost partea mai interesantă a cărții pentru că Alighieri invocă poveștile unor condamnați care s-au dedus la desfrâu, pasiune, minciună și alte vicii care le-au fost puse în cârcă drept păcate. Adică pentru că au fost oameni. Dacă nu suferi de puritanism religios, vei putea empatiza cu ei.

Odată cu următoarele etape, chiar și versurile își pierd din calitate, nu doar că începem să avem de-a face cu personaje plictisitoare, în special în Paradis, unde Dante nu mai este ghidat de Vergiliu, ci de Beatrice. Personaje care mereu au făcut ceea ce trebuie și care acum trăiesc în pacea divină, unite cu Domnul. Bleah.


A contat, e adevărat, și disprețul meu pentru religie și n-am putut să nu percep „Divina comedie” și ca pe o unealtă de propagandă habotnică, în care tot ce este uman, însăși esența umanității și a corpului, este aruncat în Iad drept ceva stricat, iar supunerea, lipsa de voință proprie, puritanismul și distorsionarea naturii omenește sunt ridicate la nivel paradisiac.

N-am putut să nu mă gândesc la Nietzsche și la filosofia lui despre „stăpâni și sclavi“, să nu compar în mintea mea cum în „Odiseea” puterea și voința individului, exemplificate de personaje precum Penelopa și Ulise, sunt calități nobile, ale „stăpânilor”, pe când în „Divina comedie” nobile sunt servitudinea și reducerea omului la conceptul de „rob”, nobili fiind acum „sclavii”.

Oricum ar fi, „Divina comedie“, de Dante Alighieri, e lectură obligatorie, măcar pentru a afla despre ce e vorba, dacă nu neapărat pentru a fi impresionați de mesajul ei și de forma în care este transmis acest mesaj.

Postcapitalism. Paul Mason

Postcapitalism“, de Paul Mason, o carte densă și în anumite momente extrem de greoaie, ținând cont că intră foarte adânc în mecanismele economice pe care omul obișnuit nu le cunoaște, însă una care te ajută să deschizi ochii și să vezi mai bine ce se întâmplă în jurul tău.

Construind adesea pe bazele teoriei economice marxiste, Paul Mason demonstrează prin multiple exemple că actuala epocă a informației sapă tot mai mult la fundația capitalismului.

Linux, Firefox sau Wikipedia sunt date ca exemple. Cooperativele sau criptomonedele sunt alte exemple.

Câți dintre noi la nivel mondial folosesc Linux? Relativ puțini în comparație cu Windows, însă, oare câți dintre cei care folosesc Windows au și cumpărat acest program sau doar l-au descărcat de pe Internet?

Linux este în sine un program disruptiv pentru Windows-ul capitalist pentru că este gratis și open-source (adică un program care nu este deținut de nimeni, licența fiind liberă și accesibilă tuturor).

De cealaltă parte, cei care folosesc un Windows piratat demonstrează exact una dintre teoriile lui Mason: că epoca informației este incompatibilă cu capitalismul. Informația (fie că e program de operare ca Windows-ul, fie că sunt fișiere de muzică sau filme etc) poate fi multiplicată și copiată în mod gratuit la infinit.

Chiar dacă pe raftul unui magazin pachetul Windows 7 are un preț, atunci când el este copiat și distribuit ca informație pe Internet, devine instantaneu gratuit.

Astfel, teoria valorii economice care propune pentru un obiect un preț format din costul producerii sale + mâna de lucru este distrusă când vine vorba de multiplicarea lui. Produsul are un cost real doar pentru primul exemplar produs, dar multiplicarea sa ulterioară este complet gratuită, deci și prețul tinde spre un zero absolut.

Companii ca Apple sau Spotify care-ți permit, în schimbul unei anumite sume, să asculți muzică sunt companii care oferă un produs (muzica) fără a fi depus sau a depune vreo muncă la crearea acelui produs. Ele doar cumpără licențe de distribuție, însă costul multiplicării produsului pe care-l vând este zero. Pe scurt, este copierea unui fișier, costul de a da CTRL+C fiind aproape de zero, iar apoi ți-l pun ție în cont printr-un CTRL+V, costul fiind tot aproape de zero. Tu însă vei plăti mult mai mult decât aproape zero, deși Apple și Spotify au costuri de producție de aproape zero.

Desigur, cei care vor să obțină gratuit un produs al cărui cost de multiplicare este gratuit aleg alte soluții, cum ar fi site-urile pirat.


Wikipedia este un alt exemplu dat de Paul Mason ca tehnologie care trăiește în afara capitalismului.

Un site care, potrivit estimărilor, ar putea obține miliarde din reclame, dar care insistă în continuare să nu permită reclame pe platforma sa și să apeleze la contribuțiile utilizatorilor săi pentru a-și acoperi costurile de funcționare.

Mai mult, Wikipedia este o companie pentru care oamenii aleg să lucreze gratuit. Deși are în jur de 200 de angajați, compania beneficiază de mii de oameni dispuși să creeze și să editeze conținut fără a fi plătiți. Wikipedia este informație pură și gratuită. Nu știu cât de bine o mai duce piața de enciclopedii de când are Wikipedia drept concurent.


Ei bine, acum te cam întrebi ce legătură au câteva site-uri și Internetul cu economia reală?

Aici intervine automatizarea. Prețul unui produs, să zicem o mașină, este dat de costul materialelor din care e făcută, costurile de design și cercetare, costurile cu mâna de lucru care să construiască acea mașină + profitul companiei.

Pe măsură ce automatizarea va lua locul brațelor umane, o bună parte din costurile de mai sus (design, cercetare) vor exista doar pentru primul model, iar cele cu mâna de lucru vor dispărea complet.

Pentru producția ulterioară automatizată a aceluiași model de mașină, singurele costuri vor fi cele cu materialele din care este făcută mașina.

Similar unui fișier electronic, costurile de multiplicare vor tinde către zero, iar prețurile la fel. Asta ar duce la o scădere a nevoii de a munci.

Modelul capitalist de a extrage profit din munca angajatului, care nu este plătit pe măsura valorii pe care o produce, este astfel înlocuit de prețuri reale pentru costuri de producție reale.


Printre altele, Mason aduce în discuție inclusiv istoria capitalismului, crizele tot mai dese ale acestuia și faptul că marea sa implozie a fost amânată în anii ’90 de descoperirea unor noi piețe în care să se extindă, anume Rusia și foștii sateliți sovietici, capitalismul neputând să supraviețuiască decât printr-o continuă găsire de noi piețe, fie prin dezvoltarea de noi tehnologii, fie prin descoperirea Americilor sau prăbușirea comunismului.


O altă idee interesantă mi s-a părut, conform lui Mason, mutarea valorii din producție în sistemul financiar.

Dacă înainte de nașterea neoliberalismului valoarea era dată de muncă și de producție, ulterior ea a ajuns să fie dată de bani.

Marii producători avea un interes ca muncitorii să aibă salarii care să le permită să consume producția de pe piață. Era un model ciclic. Dacă muncitorii nu aveau bani să cumpere, degeaba produceai, că nu cumpăra nimeni.

Acest model a fost însă dat peste cap. Marii producători, și ei datori vânduți la bănci sau listați la bursă, susceptibili deci ca acțiunile lor să fie devalorizate, nu mai sunt interesați acum să-și plătească angajații bine, căci angajații, dacă nu-și permit un iPhone de 1.000 de dolari, pot oricând să apeleze la un împrumut bancar.

Astfel, valoarea nu mai este strict legată de muncă (angajatul este prost plătit), ci de bani (profitul obținut prin dobânzi).

Poate că de asta mulți oameni urăsc cămătarii și pe frații lor moderni, băncile, fiindcă realizează la un anumit nivel că aceste „industrii” obțin profit fără a munci, fără a produce valoare reală. Doar se folosesc de bani pentru a face mai mulți bani, având monopol asupra capitalului.

Actualul sistem capitalisto-financiar nu este interesat ca tu să fii plătit conform valorii pe care o aduci prin munca ta, ori cât mai aproape de ea, ci tocmai invers, pentru a fi nevoit să faci împrumuturi, iar aceste împrumuturi să fie generatoarele de profit.


Vechiul sistem nu doar că a fost distrus de neoliberalism, de la sindicate la pauperizarea muncitorilor, dar a pus în schimb o încrengătură între un stat slăbit, ale cărui puteri de reglementare și supraveghere au fost eradicate treptat, și piața financiară.

Iar oamenii încep să vadă asta tot mai mult, așa cum au văzut și-n 2007, când giganții bancari ai pieței financiare, cei care au îngropat atâția oameni, au fost salvați pe nedrept din contribuțiile acelorași oameni pe care i-au lăsat fără case.

E ceva profund greșit într-un sistem în care muncești onest toată viață fără a-ți putea permite o casă dacă nu apelezi la bancă, ceea ce oricum nu transformă casa în a ta; a ta e pe la 70 de ani, când termini de plătit ratele. Mai trăiești un an-doi și mori.

România are cel mai mare grad de ceea ce se numește „working poor”, adică oameni care deși muncesc, tot în sărăcie se zbat. Este rezonabil pentru oricine să se întrebe „de ce naibii mai muncesc? Care e sensul, dacă tot am datorii la sfârșitul lunii?”

Iar asta cu atât mai mult când vezi că un angajat de la Mega Image este plătit cu minimul pe economie, iar compania mamă Delhaize raportează profituri de aproape un miliard de euro.

Nu se poate spune că n-au de unde, însă trebuie să vezi angajatul ca pe o ființă umană, nu ca pe un sclav pe care să-l storci pentru încă zece euro profit.


Bineînțeles, mai sunt multe aspecte complicate și fascinante de discutat despre ideile din cartea lui Paul Mason, despre impactul viitor pe care automatizarea și informația îl vor avea asupra producției, a muncii și prețurilor și, în definitiv, asupra nevoii de a munci.

E posibil ca omul să se elibereze într-un final din nevoia de a munci pentru subzistență, în schimb să dorească să muncească pentru a-și atinge potențialul, pentru a privi către stele.

Un lucru e totuși cert. Sistemul actual e total nesustenabil și inechitabil, ceva trebuie să se schimbe. Și din discuțiile pe care le-am tot avut recent, observ că tot mai mulți oameni încep, inevitabil, să alunece spre stânga politică.

Doamna Bovary. Gustave Flaubert

Doamna Bovary“, de Gustave Flaubert, pentru mine un roman al nefericirii și al nepotrivirii dintre doi oameni, în care Emma Bovary este victima propriei viziuni sau speranțe asupra vieții, nicidecum o scorpie care-i distruge viața soțului ei, interpretare pe care am văzut-o la alții.

Însă, o impresie pregnantă a fost și cea de deja-vu. Pentru cine a citit nuvela „Fericire de familie“, a lui Lev Tolstoi, acest deja-vu nu poate să nu aibă loc. O să detaliez asemănarea dintre cele două opere la final.

Revenind la „Doamna Bovary“, sar peste felul în care Emma și Charles ajung să se cunoască și să se căsătorească pentru a trece direct la dinamica dintre cei doi.

Emma, influențată de cărțile romantice cu care a crescut, caută noutatea, efervescența și eternitatea acelui sentiment al îndrăgostirii, acea infatuare care întotdeauna se transformă, în timp, într-o dragoste așezată, dar pe care nerealiștii îl deplâng, fără a înțelege că este doar o etapă care nu poate dura la nesfârșit. La fel și Emma, nu-și găsește locul în viața liniștită pe care o duce alături de Charles, simte că se irosește.

De cealaltă parte, soțul ei, Charles, de profesie medic, este un om obișnuit și simplu, căruia îi tihnește rutina și traiul lipsit de suprize și pasiuni la care tânjește Emma. Deci fix opusul ei.


Declicul, deja existent între cei doi, se aprofundează în timpul unei vizite pe care o fac în înalta societate. Emma, scăpată din rutina și plictiseala vieții de la țară, este copleșită de fastul și noutatea la care ia parte. După sfârșitul evenimentului și întoarcerea la țară, Emma continuă să se gândească la acel moment când a fost o „doamnă de lume”, așa cum i-ar fi plăcut mereu să fie.

Fără ca Charles să afle, Emma are parte de două aventuri în timpul cărora trage cu dinții de păstrarea sentimentului îndrăgostirii inițiale, care să-i facă inima să tresară și să-i dea impresia că trăiește intens, pe când cei doi bărbați se plictisesc destul de repede.

Dorința ei de a nu fi doar soția unui medic de țară o duce la cheltuieli excesive pentru tot felul de lucruri de lux, toate luate din bani împrumutați. Când creditorii îi bat la ușă, Emma realizează că nu s-a nenorocit doar pe ea, ci și pe Charles, care nu știa nimic despre aceste datorii.

Conștiința acestui dezastru o împinge către o măsură disperată, dar care arată tocmai faptul că realizează ce a făcut și că nu i-a fost indiferent ce consecințe vor avea acțiunile ei asupra lui Charles și a fiicei lor, Berthe.


Astfel, psihologia Emmei este mult mai complexă decât concluzia simplistă că și-a înșelat bărbatul și și-a băgat soțul și copilul în datorii, condamnându-i să renunțe la traiul de clasă mijlocie pentru unul de sărăcie.

Emma își dorea o viață pe care nu o putea avea, iar încercările ei de a o obține totuși au dus la ruinarea tuturor celor din jurul ei. Emma este un personaj tragic, în niciun caz unul machiavelic.


Doamna Bovary” poate fi considerat și drept un final alternativ pentru „Fericire de familie“, a lui Tolstoi. Am fost uimit să descopăr cât de multe asemănări există între cele două, până la un punct.

Cam la fel ca în „Doamna Bovary“, în „Fericire de familie“, soțul, Serghei, observă că tânăra lui soție, Masha, este tot mai atrasă de înalta societate și deplânge superficialitatea acesteia și faptul că nu apreciează toate avantajele unei vieți liniștite de familie în sânul naturii.

Totuși, Mashei i se permite să se piardă o vreme în acea lume sclipitoare la suprafață, dar putredă în miez, iar aceasta se întoarce la soțul ei, la țară, și încep, de comun acord, o viață armonioasă.

Emma Bovary, în comparație cu Masha, nu s-a vindecat niciodată de poleiala artificială a vieții de societate, iar asta a dus la decăderea ei și a familiei sale.


Dacă finalul din „Doamna Bovary” este plin de moarte, sărăcie, trădare și o nefericire amarnică, cel din „Fericire de familie” conține următorul paragraf, pe care l-am descoperit pentru prima dată în filmul „Into the wild” și care-mi este extrem de drag:

„I have lived through much, and now I think I have found what is needed for happiness. A quiet secluded life in the country, with the possibility of being useful to people to whom it is easy to do good, and who are not accustomed to have it done to them; then work which one hopes may be of some use; then rest, nature, books , music, love for one’s neighbor – such is my idea of happiness. And then, on top of all that, you for a mate, and children, perhaps – what more can the heart of a man desire?”


Doamna Bovary“, de Gustave Flaubert, este un roman foarte bun și în același timp o lecție; lecția de a trăi în acord cu tine.

Cartea lui Flaubert a cunoscut numeroase ecranizări, dar eu am ales versiunea din 2014.

Moscova – Petușki. Venedikt Erofeev

Moscova – Petușki“, de Venedikt Erofeev, o carte de care nu auzisem, dar pe care am ajuns să o cumpăr și implicit să o citesc după ce am tot văzut referințe la ea făcute de către cineva în mediul online. Referințe glorioase, se înțelege.

Ei bine, experiența mea n-a fost atât de glorioasă, poate și din cauza faptului că pe decursul sunt destul de multe momente de „fantastic”, din tagma realismului magic, concept care nu m-a atras niciodată, nici măcar la Eliade sau Garcia Marquez.

Ar fi nedrept să zic că momentele de realism magic, chiar dacă nu pe gustul meu, nu-și au rațiunea de a fi în această carte în care e vorba de un bețiv care ia trenul din Moscova spre Petușki, iar ele nu sunt decât fantasmele din mintea lui anesteziată de alcool.

Totuși, am găsit puține lucruri care să-mi stârnească interesul. Unul dintre ele, care, recunosc, mi-a plăcut destul de mult a fost portretul făcut relației dintre controlorul de tren și navetiștii obișnuiți ai liniei Moscova – Petușki.

Așa cum se întâmplă între oameni „omenoși”, care se cunosc și se văd în mod regulat, apare mica înțelegere. Nimeni din tren nu are bilet, toți cotizează cu o sumă modică la buzunarul controlorului.

Atunci când apare un străin care nu știe „mersul lucrurilor” și-i prezintă controlorului biletul regulamentar, este privit cu scârbă și dezaprobare atât de oficial, cât și de restul călătorilor.

Este o imagine pe care poate mulți dintre noi, care au mers măcar o dată pe o rută suburbană de navetiști, în România, au văzut-o și trăit-o.


Cât despre personajul principal, Venea, un alter-ego al autorului, este un bețiv care se duce în mod regulat în Petușki pentru a-și vizita familia, având valiza plină cu tot felul de sticle care să-l ajute să îndure drumul.

Chiar dacă poate fi considerat un arhetip cultural al rusului autentic, deci având o valoare mai mult decât literară, m-a plictisit destul de mult povestea lui și acțiunea în care este implicat, care adesea presupune tot felul de non-sensuri ce răsar din mintea unui om beat.


N-aș crede că aș recomanda cuiva vreodată „Moscova – Petușki“, însă servește totuși drept fereastră spre un mod de viață și spre anumite obiceiuri culturale. La finalul cărții, nu poți spune că ai ieșit în pierdere, ci mai degrabă că te-ai ales cu un strop de noutate.

Și poate că asta e tot ce contează și lucrul de bază pe care o carte ar trebui să ți-l ofere: expunerea la altceva, la ceva nou.

Marile speranțe. Charles Dickens

Marile speranțe“, de Charles Dickens. Pentru mine, cărțile lui Dickens, cele pe care le-am citit până acum, au fost una caldă, una rece.

Dacă „Oliver Twist” nu m-a încântat, „Poveste despre două orașe” a fost formidabilă, iar acum „Marile speranțe” – destul de slabă pentru aura unui roman semnat Dickens.


Cartea de față este povestea lui Pip, un orfan de crescut de sora lui, „cu propriile mele mâini”, insistă ea adesea, și peste care dă norocul de a fi finanțat de o persoană bogată, deși anonimă, care-i cere să plece la Londra pentru a deveni un gentleman. Astfel, Pip devine un tânăr cu „mari speranțe”.

Bineînțeles, așa cum se întâmplă adesea cu cei săraci care se trezesc, dintr-o dată, cu mai mulți bani decât ar fi visat, Pip nu doar că cheltuie tot ce are, dar intră chiar și-n datorii.

„Marile speranțe” nu sunt singura caracteristică a lui Pip, singurul său fir narativ. Dragostea pentru Estella, copila crescută de domnișoara Havisham, bătrâna și excentrica bogătașă din satul său natal, este și ea scoasă în față de autor.


Poate mai mult decât acțiunea romanului, destul de slabă de altfel, ce frapează este lipsa completă de ambiguitate a personajelor, sunt standard. Citisem despre asta înainte să mă apuc de carte, însă abia după ce am terminat lectura mi-am dat seama ce încercaseră toți acei oameni să zică.

Iar personajele sunt cam așa:

  • Pip este arhetipul tânărului în esență bun la suflet, care cheltuie tot ce are și care, când vin vorba de Joe, soțul surorii lui, își dă seama că nu l-a tratat cum s-ar fi cuvenit și, de unde fusese corupt de bani, se întoarce la puritatea inimii de dinainte de a avea bani.
  • Joe este tiparul celui pe care nu prea îl duce mintea, dar care are pâinea lui Dumnezeu în piept.
  • Sora lui Pip este guralivă și violentă, dar va pătimi pentru toate astea în ultimii ani de viață.
  • Domnișoara Havisham, femeia trădată în dragoste și care nu-și revine niciodată, dar care, spre final, se trezește la viață și-și redescoperă inima.
  • Estella, fata lipsită de afecțiune pentru alți oameni, dar care, spre final, lasă de înțeles că poate nu-i atât de stearpă emoțional pe cum a părut.
  • Abel Magwitch, pușcăriașul care se căiește pentru viața pe care a dus-o și caută să-și răscumpere păcatele prin facere de bine.
  • etc

Ei bine, iată, toate personajele joacă niște roluri extrem de clare: ori ești bun și deviezi puțin de la drum, iar apoi te întorci la bunătatea originală, ori ești rău, dar spre final descoperi bunătatea.

Finalul a fost inspirat însă, tocmai pentru că a oferit ceva ce toate personajele au fost incapabile să o facă: ambiguitate. Ultimele propoziții ale cărții nu-ți zic clar ce se întâmplă, ci te lasă să-ți imaginezi diferite posibile finaluri.


Marile speranțe” mi s-a părut, deci, o carte destul de slabă din perspectiva unei cărți scrise de marele Dickens, nu din perspectiva generală a tuturor cărților. E totuși o poveste de citit, fie și că este un clasic care complează sensul termenului „dickensian“, intrat în vocabularul limbii engleze.

De Charles Dickens am mai citit „Oliver Twist“, „Poveste despre două orașe“.

Cartea a avut parte de numeroase ecranizări, dar eu am ales filmul din 1946 și seria BBC în trei părți, din 2011.