Seria „Metro”. Dmitri Gluhovski

Seria „Metro“, de Dmitri Gluhovski, adică „Metro 2033“, „Metro 2034” și „Metro 2035“.

Trei cărți care, deși în anumite momente trenează și sunt plictisitoare, construiesc o realitate alternativă care te cuprinde și care te face să te întrebi „oare cum ar fi?”

Metro 2033“, prima carte a trilogiei, te introduce în subteranul Moscovei, mai exact în fostele tuneluri ale metroului din capitala rusă, și-ți explică noul mod de organizare a oamenilor care trăiesc acolo.

De ce trăiesc oamenii în subteran? Din cauză că, în urma unui război nuclear cu Vestul, suprafața este radioactivă și nimeni nu poate supraviețui sus fără un costum de protecție.

Rețeaua de tuneluri și mai ales stațiile, locul în care trăiesc supraviețuitorii, se împart între patru mari puteri: comuniștii (Linia Roșie), care controlează o parte dintre ele, fasciștii (Al Patrulea Reich), comercianții Hansa (referință la istorica Ligă Hanseatică) și Polis, deținătorii cunoașterii și a celei mai mari puteri militare.

Unele dintre stații, fiecare fiind un mic stat în sine, își mențin independența sau formează alianțe între ele, mai ales pe măsură ce conflictul dintre Linia Roșie și Al Patrulea Reich se transformă într-un război în toată regula.


Personajul principal este Artyom, care ajunge pionul principal în lupta cu „The Dark Ones“, niște creaturi care au supraviețuit rachetelor nucleare, au suferit mutații genetice și amenință să invadeze subteranul.

Finalul cărții explorează un concept tratat adesea: frica de necunoscut. Artyom ajută la exterminarea mutanților fix atunci când realizează că cele două rase ar fi putut coopera și trăi în înțelegere.


Metro 2034“, a doua carte a seriei, este poate și cea mai slabă. Hunter și Melnik, doi dintre reprezentații „Ordinului“, puternica armată a Polis-ului, care apar și-n prima carte, sunt principalele caractere în jurul cărora se învârte acțiunea.

Misiunea lor este de a curăța stațiile care au fost afectate de o boală contagioasă, pentru a evita răspândirea acesteia, unde „curăța” se traduce prin „distruge”.

Homer și Sasha, primul un fel de cronicar al istoriei de după războiul nuclear, iar a doua un fel de balanță pentru impulsivul și violentul Hunter, m-au plictisit enorm ca personaje.


Metro 2035“, ultima parte a trilogiei, revine calitativ la nivelul primei cărți și, din fericire, îl reînvie pe Artyom ca personaj principal.

Intriga acestei ultime cărți o reprezintă descoperirea că, de fapt, nu întreaga planetă a fost iradiată, așa cum se credea în metroul moscovit, și că în alte locuri ale planetei oamenii trăiesc la suprafață și că încearcă de mulți ani să ia legătura prin radio cu Moscova, să vadă dacă cineva a supraviețuit, însă Polis-ul a ascuns asta populației.

Se pare că „Ordinul“, organizația paramilitară care menține ordinea în subteran, se teme că Vestul i-ar putea anihila pe supraviețuitori, dacă ar afla că aceștia există. Însă, mai mult decât această scuză transparentă, se dorește menținerea controlului și a puterii.

Interesant în această carte, chiar dacă nu este explicit, este faptul că Gluhovski face o paralelă între Uniunea Sovietică și lumea construită de el pe baza acelorași principii: izolarea, controlul, puterea, minciuna, ascunderea adevărului, propaganda.


Trei cărți care, în definitiv, merită citite, dar care suferă de prea multe momente de plictis, prea multe momente în care a trebuit să mă forțez să citesc în continuare.


Pe tema lumi post-apocaliptice am mai citit „Picnic la marginea drumului“, de Arkadi și Boris Strugațki, „Drumul“, de Cormac McCarthy.

Du-te și pune un străjer. Harper Lee

Du-te și pune un străjer“, de Harper Lee, doar a doua carte scrisă vreodată de aceasta și, totodată, continuarea primei, „Să ucizi o pasăre cântătoare“.

Recunosc, am pornit la drum cu această carte având niște așteptări foarte mari, unele care au fost înșelate, iar altele care au fost depășite. Comparația cu prima carte este și va fi inevitabilă.

Dacă în „Să ucizi o pasăre cântătoareHarper Lee ni-l înfățișează pe Atticus aproape din postura unui om perfect, fără de greșeală, în „Du-te și pune un străjer” vedem o versiune a personajelor mult mai imperfectă, implicit mult mai umană.

Aceasta opoziție este și principala senzație cu care am rămas după ce am citit cea de-a doua carte: deși scriitura nu a mai fost la fel de bună, iar povestea nu la fel de captivantă, cumva totul a fost mai real, mai pământean.


Acțiunea se petrece la 20 de ani după evenimentele din prima carte, când Scout se întoarce în locul copilăriei, Maycomb, Alabama, unde dă peste un Atticus, tatăl ei, ajuns la bătrânețe și lovit de boală.

Subiectul principal al cărții rămâne rasismul. Prin vocea lui Scout (Jean Louise), Harper Lee scoate în evidență greutatea și reticența ruralului de a renunța la rasism, în comparație cu urbanul, unde oamenii nu-și mai bat capul cu nuanța pielii pe care cineva o are.


De asemenea, cum ziceam mai sus, există o ciocnire între idealismele din prima carte și dura realitate din cea de-a doua. Dacă în prima Scout, din postura de copil, se uită la Atticus ca la un monument de integritate și bunătate, mulându-și sistemul etic după acesta, în a doua carte, ca adult, descoperă că până și Atticus are anumite prejudecăți, nefiind deloc un zeu, ci doar un om imperfect, ca noi toți.

Atticus așa cum l-a văzut ea și care a format-o nu era adevăratul sau, mai bine zis, deplinul Atticus. Dar tocmai din cauză că ea a văzut doar o reflecție de-a lui și că a ajuns să o oglindească are loc acum această ciocnire dintre ideal și realitate.


Poate că asta-i principala lecție pe care Harper Lee încearcă să ne-o transmită prin „Du-te și pune un străjer“: că nimeni nu e perfect și că, adesea, impresiile pe care ni le facem se pot spulbera atunci când se suprapun realității.


De Harper Lee am citit și prima parte a acestei povești, „Să ucizi o pasăre cântătoare“.

Naivul. Voltaire

Naivul“, de Voltaire. Dacă în „Candid sau Optimismul” Voltaire și-a bătut joc de filosofia lui Leibniz, prin care acesta din urmă încerca să justifice existența răului în lume, în „Naivul” Voltaire îi ia în derâdere pe credincioși.

Sau poate că mai degrabă Voltaire scoate în evidență că deși credincioșii radicali pun accentul pe litera Bibliei, nu pe spiritul ei, nici măcar ei nu o respectă la literă.

Naivul” este povestea unui huron din America de Nord care se mută în Franța, unde are parte de tot felul de pățanii, toate provenind din diferența dintre ce scrie în Biblie și felul în care credincioșii fac de fapt lucrurile.

Un episod memorabil este atunci când huronul, cunoscut și drept Naivul, vede că în Biblie, atunci când vine vorba de spovedanie, aceasta este reciprocă și nu exclude preoțimea.

Astfel, după spovedanie, încearcă să-l forțeze pe preot ca la rândul său să i se spovedească. Un alt moment amuzant este când Naivul află că va fi botezat a doua zi, însă, când vine vremea, este de negăsit.

După o vreme, rudele îl descoperă afundat într-un râu pentru a fi botezat, așa cum scrie în Biblie, ci nu într-o biserică.


Printre altele, Voltaire aduce în discuție ipocrizia și corupția profundă în care se zbăteau instituțiile seculare și bisericești din Franța anilor săi.


Un lucru important de notat este că oricât de acid și critic a fost Voltaire la adresa religiei și a absurdităților și violențelor promovate de acesta, nu a fost și ateu. Voltaire a fost un exponent al deismului, o filosofie extrem de populară în timpul Iluminismului.


De Voltaire am mai citit „Candid sau Optimismul“.

Învierea. Lev Tolstoi

Învierea“, de Lev Tolstoi, un roman de excepție al scriitorului rus, un roman pe care l-am devorat, un roman depre reînviere prin etică.

Nehliudov, un prinț care a profitat de o femeie, Katiușa, în urmă cu zece ani, caută să-și ispășeașcă vina pe care o simte după ce descoperă urmările pe care aceasta le-a avut de suferit din cauza lui.

Prilejul de a-și limpezi conștiința apare pe neașteptate atunci când descoperă că femeia la al cărei proces asistă din postura de jurat și care este acuzată de crimă este chiar Katiușa lui din urmă cu zece ani.

Intrigat, Nehliudov cercetează să afle ce s-a întâmplat cu Katiușa în cei zece ani trecuți și cum a ajuns să fie acuzată de crimă. Rămasă fără posibilități, după ce a fost dată afară din slujbă, Katiușa a devenit prostituată și acum este acuzată că ar fi otrăvit un client care o bătea.

Urmând șirul cauzalității și simțindu-se responsabil de decăderea femeii, Nehliudov își promite și îi promite să facă totul pentru a o salva.


Mai departe, Tolstoi se folosește de vizitele pe care Nehliudov le face la diverse închisori, unde întâlnește oameni încarcerați pe nedrept, pentru a scoate în evidență nedreptățile legilor umane, dar și ipocrizia bisericiii.

După cum bine se știe, „Învierea” i-a adus lui Tolstoi excomunicarea din biserica ortodoxă rusă. A fost ultima picătură după triada de non-ficțiune despre religie: 1) „O confesiune“, 2) „What I believe“, 3) „The Kingdom of God is Within You“.


În ciuda zbuciumului prințului de a o salva pe Katiușa, de a o salva nu doar de sentință, ci și de ea, de ea-ul care a devenit din cauza lui, lucrurile nu decurg conform planului.

Finalul este oarecum asemănător celui din „Frații Karamazov“, când Grușenka îl privește pe Dmitri plecând în lanțuri spre Siberia, însă, în cazul cărții lui Tolstoi, Nehliudov nu se limitează doar la a privi, ci și urmează, totul din cauză că, prin etică, prin sentimentul vinovăției, a reînviat. Este un alt om.

Învierea” a fost ecranizată în 1934, cu numele „We live again”.

De Lev Tolstoi am mai citit „Anna Karenina“, „Fericire de familie“, „Diavolul“, „Moartea lui Ivan Ilici“, „Polikushka“, „Sonata Kreutzer“, „Doi husari“, „The storm“, „O confesiune“, „What I believe“, „The Kingdom of God is Within You“, „What men live by“, „How much land does a man need?“.

Frații Karamazov. Feodor Dostoievski

Frații Karamazov“, de Feodor Dostoievski, poate cel mai bun roman din istoria literaturii. Cele trei personaje principale, Dmitri, Ivan și Alioșa sunt construiți conform unor șabloane: hedonistul (Dmitri), intelectualul (Ivan) și misticul (Alioșa).

Din nefericire, Dostoievski a murit înainte de a finaliza ciclul Karamazov. Ar fi trebuit să existe o continuare care să se bazeze în principal pe Alioșa.

Frații Karamazov” este o lectură substanțială nu doar prin dimensiunea sa, ci prin temele pe care le abordează și dezbate.

Unul dintre cele mai importante momente este cel în care Ivan Karamazov contestă bunătatea divină și ajunge să spună că „totul este îngăduit“, vorbe care îl impulsionează pe Smerdeakov să-și pună planul în aplicare, plan care-l implică pe Feodor, tatăl celor trei frați.

Eşti tu cumva în măsură să-mi explici care-i rostul ei pe pământ (suferinta copiilor) şi la ce ne poate folosi?! Se zice că omul n-ar putea trăi fără ea, fiindcă atunci n-ar mai avea posibilitatea să facă deosebirea dintre bine şi rău. Dar pentru ce să cunoşti deosebirea asta blestemată dintre bine şi rău dacă trebuie plătită atât de scump? Toată ştiinţa lumii, adunată la un loc, nu face cât lacrimile bietei copile şi ruga ei către „Doamne, Doamne”. Nu-ţi vorbesc despre suferinţele oamenilor în toată firea, treabă lor dacă au muşcat din mărul oprit, dracu’ să-i ia! – dar copiii, mititeii de ei!…” – Ivan Karamazov


Pentru mine, Ivan este de departe cel mai fascinant dintre cei trei frați. Pe când Dmitri, care a moștenit depravarea tatălui lor, mă plictisește cu hedonismul lui, iar Alioșa și mai tare cu pioșenia lui, Ivan este cel care pune întrebări și se îndoiește de tot. Ivan este, pe scurt, definiția rațiunii critice.

Am auzit spunându-se uneori că omul e crud „ca o fiară”, ceea ce, după mine, este o nedreptate strigătoare la cer şi o insultă pentru bietele jivine; nici o fiară de pe faţa pământului nu se poate compara în privinţa asta cu omul, a cărui cruzime aproape că atinge perfecţiunea. Un tigru se mulţumeşte să-şi sfâşie şi să-şi înfulece prada, e tot ce ştie el sa facă. Nici prin minte nu i-ar trece, bunăoară, să ţintuiască oamenii de urechi, lăsându-i să se chinuie aşa o noapte întreagă, chiar dacă ar putea s-o facă. Turcii, mai cu seamă, simt o voluptate deosebită să tortureze copiii, începând cu cei nenăscuţi pe care îi scot cu jungherul, spintecând pântecele ce i-a zămislit, şi sfârşind cu pruncii pe care-i aruncă în aer, ca să-i prindă apoi în vârful baionetelor, sub ochii mamei. Plăcerea lor cea mai mare era tocmai ca mama să fie de faţă la spectacol.” – Ivan Karamazov.


Un alt moment prin care „Frații Karamazov” se ridică mult deasupra oricărui alt moment este cel în care, în timpul unei discuții, Ivan îi povestește lui Alioșa poemul pe care l-a scris: Poemul Marelui Inchizitor.

Un poem în care Iisus se întoarce pe Pământ, este recunoscut și izgonit de Biserică pentru ca aceasta să-și mențină puterea. Biserica nu mai are nevoie de Iisus, i-ar fi ca un ghimpe în coaste.

Asta nu înseamnă că nu accept existenţa lui Dumnezeu, Alioşa; mă mulţumesc doar să-i dau înapoi cu tot respectul biletul meu de intrare. (…) Pe diavol l-am inventat dupa chipul si asemanarea omului.” – Ivan Karamazov.


Diavolul ii spune lui Ivan – “— Tu te gândeşti mereu la lumea voastră! Dar poate că şi pământul pe care te afli acum şi-a repetat existenţa de un bilion de ori până acum. La un moment dat, viaţa se stinge cu desăvârşire, planeta îngheaţă, crapă, începe să se fărâmiţeze, descompunându-se în elementele din care a fost plămădită, apa acoperă din nou uscatul; apoi răsare o nouă cometă, un soare nou, din care se desprinde o altă planetă. Asta înseamnă, în fond, evoluţia, viaţa se repetă mereu, iarăşi şi iarăşi, identic, până în cele mai mici amănunte. Ce plictiseală, zău, e scandalos …


Revenind la acțiunea propriu-zisă a romanului, dinamica are loc, în principal, între șapte personaje: cei trei frați Karamazov (Dmitri, Ivan și Alioșa), tatăl lor, Feodor Karamazov, amanta acestuia, Grușenka, pe care și Ivan o iubește, Smerdeakov, presupus fiu ilegitim al lui Feodor și slujitor în casa acestuia, și Katerina Ivanovna, logodnica oficială a lui Dmitri, dar care-l iubește pe Ivan.

Drama merge pe mai multe planuri:

1) Dmitri și Feodor, tatăl și fiul care concurează pentru dragostea Grușenkei, care îi încurajează pe ambii.

2) Dmitri și Alioșa, cel din urmă încercând să tempereze nebunia primului.

3) Ivan și Smerdeakov, primul, la îndemnul celui de-al doilea, creând condițiile pentru crima ce va să vie, iar apoi Smerdeakov torturându-l la nivel psihologic.

4) Ivan și Alioșa, discuțiile despre divinitate și existență dintre un ateu și un călugăr.

5) Trio-ul Ivan-Katerina-Grușenka, unde Ivan este logodit cu Katerina, dar o vrea pe Grușenka, iubita tatălui său, iar Katerina știe totul și o detestă pe cea din urmă.


Finalul a fost, ce-i drept, neașteptat pentru mine. Dostoievski construiește atât de bine și atât de migălos făptașul încât nu te poți aștepta decât la unul singur. Cu toate acestea, întâmplările de la final devin mai cețoase și ambiția unuia dintre frați de a se sacrifica pe altarul omenirii, derivată dintr-o exaltare superficială, devine realitate, în timp ce este purtat în lanțuri spre Siberia.


Frații Karamazov” e fost ecranizată într-o mini-serie rusească excepțională, de 12 episoade, în 2009.

De Feodor Dostoievski am mai citit „Crimă și pedeapsă“, „Idiotul“, „Amintiri din casa morților“, „Însemnări din subterană“, „Demonii“, „Adolescentul“, „Oameni sărmani“, „Satul Stepancikovo și locuitorii săi“, „Nopți albe“, „Visul unchiului“, „Un roman în nouă scrisori“, „Eternul soț“.